Îmbrățișare pe stradă cu Marin Sorescu

Eram student în anul III (ceea ce înseamnă în 1968), când Marin Sorescu a apărut pe coridoarele Facultății de Limba și Literatura Română, nedumerit, cu aerul cuiva care a nimerit într-un labirint. L-am recunoscut imediat. Deși abia trecuse de 30 de ani, era faimos (cam așa cum este astăzi Messi). Editorii îl editau, cititorii îl citeau, traducătorii îl traduceau și desenatorii îl desenau. Iar doamnele și domnișoarele îi transcriau poeziile în carnețele roz, pe care le țineau în poșete, alături de tubul de ruj și de flaconul cu parfum.

Unele poezii i le știam și eu pe de rost. În plus, apăruseră sute de imitatori ai săi, care, în loc să-i dilueze gloria, i-o amplificau, așa cum amplifică rezonanța dangătul unui clopot. Exista, deja, cuvântul „sorescianism“, gen de substantiv comun derivat dintr-un nume propriu care înseamnă în literatură consacrarea supremă.

Acest statut de vedetă nu-l vindecase însă de timiditate. Răsucindu-și cu mâna dreaptă mustața, poetul cerceta cu privirea tot mai alarmat locul. M-am apropiat de el și i-am spus:

Vreau să fiu eu Ariadna dumneavoastră!

Așa timid cum era, Marin Sorescu a găsit, nu foarte repede, dar a găsit, o replică ironică:

Mi-e teamă că dumneavoastră sunteți mai degrabă Minotaurul.

*

Au trecut anii. Printr-o întâmplare, în 1982, luând din Belgrad trenul spre București, în compartimentul cu două paturi suprapuse din vagonul de dormit, în care aveam rezervat un pat, l-am găsit pe Marin Sorescu examinându-și cu gravitate biletul. S-a bucurat când m-a văzut. Eu – și mai mult. Problema era că poetul avea rezervat patul de sus și nu se simțea în stare să-l escaladeze. I-am spus:

Vă cedez cu plăcere patul de jos, dar apare o altă problemă. Din cauza greutății mele, există riscul ca patul de sus să se prăbușească peste noapte, cu mine cu tot, peste dumneavoastră.

Marin Sorescu s-a înfricoșat:

Asta așa e, mi-a spus el scărpinându-se în cap, n-ar fi deloc plăcut. În cazul ăsta, ce naiba facem?!

Soluția a găsit-o până la urmă tot poetul. A scos din geamantan o sticlă de whisky și mi-a propus să bem din ea alternativ, câte o înghițitură fiecare, și să stăm de vorbă toată noaptea.

Ceea ce am și făcut.

Cu o zi înainte, lui Nichita Stănescu i se decernase un important premiu literar, „Cununa de aur“, la Festivalul de Poezie de la Struga (și fusese întâmpinat la Belgrad de sute de admiratori sârbi, dintre care unii învățaseră limba română numai ca să-l poată citi în original).

Am comentat cu Marin Sorescu evenimentul. El, timid-ambițios, încurajat însă de whisky, m-a asigurat că, în ceea ce-l privește, va lua Premiul Nobel. Cu limba dezlegată tot de whisky, i-am spus tranșant că Nichita Stănescu este cel care ar merita să ia întâi Premiul Nobel.

În cazul ăsta, s-a burzuluit Marin Sorescu, nu mai avem ce discuta. Eu am să mă culc. Și, demonstrativ, s-a întins în patul de jos.

E în regulă, i-am răspuns eu. O să vă urmez exemplul. Și, foarte decis, am apucat scara de metal pentru a mă sui în patul de sus.

A, nu! Asta nu! a exclamat Marin Sorescu îngrozit. Hai mai bine să continuăm discuția. Și să terminăm și whisky-ul.

*

Au trecut anii. A căzut Nicolae Ceaușescu, s-a desființat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al Culturii. Din nefericire, făcea parte din grupul de scriitori care îl susținea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. În mod inevitabil, l-am criticat în articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai răspundea la salut. Când ne întâlneam în diferite împrejurări, la o recepție, de exemplu, privea parcă prin mine, iar dacă îi întindeam mâna, mă lăsa cu ea întinsă și îmi întorcea spatele.

Într-o zi, cu puțină vreme înainte de moartea lui (când nimeni nu și-ar fi închipuit, pentru nimic în lume, că mai avea doar câteva săptămâni de trăit), m-am întâlnit față în față cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus în sine mea: „L-am salutat de atâtea ori și nu mi-a răspuns. A venit vremea să nu-l mai salut.“ În consecință, mi-am compus o figură de om preocupat și grăbit, hotărât să-l ignor, dar, în mod cu totul surprinzător, m-a oprit el:

Domnule Alex Ștefănescu, facem o mare greșeală că noi, scriitorii, suntem supărați unii pe alții. Dăm dovadă de naivitate. Ne certăm între noi, și oamenii politici ne manevrează cum vor. Indiferent de partea cui am fi, noi vom pierde mereu, iar ei vor câștiga.

Spunând aceste cuvinte, m-a îmbrățișat afectuos, iar eu i-am răspuns (cu delicatețe, fiindcă părea un bibelou fragil în brațele mele). După ce ne-am despărțit, aveam lacrimi pe obraji.