Al. Ciorănescu și literatura română

Erudiția, puterea de muncă și inventivitatea manifestate de către Alexandru Ciorănescu în studiul a trei literaturi europene majore (franceza, spaniola, italiana), începe prin mai modeste încercări apărute în Vlăstarul, revista liceului Spiru Haret, unde viitorul profesor a fost elev, câțiva ani după Mircea Eliade. Aici viitorul erudit debutează, înainte de a fi împlinit treisprezece ani, cu o compilație despre Michelangelo: el încearcă aici diverse drumuri în spațiul atât de cuprinzător al spiritului și mai ales al literaturii pentru care se pregătise prin lecturi cu mult peste obișnuințele vârstei, în pofida miopiei puternice care l-a afectat foarte devreme.

În școala din Moroieni, unde părinții săi erau institutori, începe de fapt drumul care-l va purta prin lume, printre cărțile care i-au ghidat pașii și i-au sprijinit o carieră pe care nimeni n-ar fi putut-o imagina atunci; într-adevăr, împreună cu descoperirea că ochii săi aveau nevoie de ochelari ca să vadă și aproape, și departe, cel mai remarcabil eveniment al acestei vârste care i-a decis viitorul a fost întâlnirea cu cartea la care el n-a ajuns ca la un instrument de joacă în locul altor distracții copilărești, ci din curiozitate și din atracția pe care cartea a execitat-o asupra lui de la început: nu e nimic de mirare în această copilărie foarte normală și repetată în mii de cămine ale învățătorilor din acea fericită epocă în care cele mai trainice și mai hrănitoare rădăcini ale noilor generații se nășteau în familiile Învățătorilor instruiți și educați de legile lui Spiru Haret, de mai multe ori ministru al Învățământului începând din 1897 și arhitectul sistemului modern al învățământului din țara noastră. În cei trei ani cât a urmat școala unde se dusese singur, de bună voie, înainte de a împlini vârsta, Al.Ciorănescu terminase toate cărțile din biblioteca tatălui și pe aceea a școlii, unde a fost atras mai ales de colecția revistei Albina, din care citea mai ales articolele lui Coșbuc. Rezultatul era că, plecând la București după primii trei ani din școala primară, „duceam cu mine un bagaj de lecturi literare mai bogat decât cel pe care e silit în general să-l poarte un absolvent de bacalaureat“. Toate acestea se petreceau „între cinci ani, când am început să citesc, și cinci ani și zece luni, când m-am dus pentru prima oară la școală, de unul singur, ca să văd ce-i aia școală“.

În București, la noua școală, lucrurile se schimbă pentru că și mediul era altul. Aici se întâlnește nu numai cu poezia lui Ion Barbu, ci și cu el în persoană, pentru că acesta era coleg cu fratele său mai mare Nicu, și el matematician. Dar mediul școlăresc în care intrase la Liceul Spiru Haret era efervescent, mișcat de entuziasmele firești ale anilor de după războiul de reîntregire, cu profesori foarte buni, și copiii se maturizau repede, ajutați de faptul că liceul publica o revistă îngrijită de elevi: „Vlăstarul“. În calitate de redactor, cum avea să fie și el peste puțin timp, îl cunoaște pe Mircea Eliade, cu trei sau patru ani mai mare și se entuziasmează pentru cercetările acestuia, împrumutând de la el cărți de ocultism. În „Vlăstarul“ apar și primele lui texte literare, inclusiv versuri, alături de cele ale unora dintre colegii cu care se va regăsi curând în marea publicistică interbelică: Const. Noica (în calitate de poet), N. Steinhardt, Barbu Brezianu sau Eugen Ionescu (pentru că se publicau și texte ale unor elevi de la alte licee). Odată trecută proba bacalaureatului, tânărul Ciorănescu se înscrie la Facultatea de Litere, specialitatea română și franceză.

Niciodată mulțumit numai cu ceea ce era obligat să facă, Al. Ciorănescu a urmat și secția de italiană: a redactat un catalog al manuscriselor italienești de la Biblioteca Academiei și a scris un studiu despre Scriitorii români și Italia, apărut în revista „Roma“. Se pregătea deja să plece la Paris pentru a face un doctorat în literatură comparată și lăsa în urmă mai multe studii pe care le va valorifica în anii următori, publicându-le fie în „Viața românească“, fie apoi în „Revista Fundațiilor Regale“ sau în „Universul literar“. Ele au apărut și în volum, mai târziu și în general revăzute; așa este cercetarea despre teatrul românesc în versuri pe care Alexandru Ciorănescu o pregătise pentru seminarul lui Caracostea. Revăzută, cercetarea a fost publicată abia după zece ani, în 1943, sub titlul Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui, când autorul era de mult în Franța și își susținuse acolo un strălucit doctorat. Devine ușor de înțeles cum un tânăr cu înzestrarea, studiile și puterea lui de muncă s-a îndreptat spre oceanul studiilor de literatură comparată, de romanistică în special, făcându-și doctoratul în Franța cu o teză despre Ariosto, dar această probă de forță nu avea în vedere vreo catedră universitară sau altă poziție căutată, ci era consecința neobișnuitei sale curiozități despre care vorbeam: „eu nu mă pregăteam să devin comparatist în vederea unei catedre care nu exista, ci în urma sfatului părintesc de a studia ce-mi place și comparatismul era cea dintâi curiozitate sau poate cea dintâi vocație a mea“. În acei ani de la începutul carierei sale a publicat cercetări comparatiste precum Gr. Alexandrescu traducător al lui Tasso, Maurice Rollinat și satanismul în poezia română și altele pe care le-a adunat mai târziu în volumul Literatură comparată. Studii și schițe, din 1944.

Prima cercetare de amploare și atractivă originalitate din domeniul literaturii române pe care o publică în volum este însă monografia Alexandru Depărățeanu. Studiu critic, din 1936, anunțată – printr-un procedeu care îi va deveni obișnuit – de un articol sintetic intitulat Un centenar uitat: Al. Depărățeanu, în „Viața românească“ din octombrie 1934. Descoperise documente noi, care îngăduiau o privire mai atentă și devenise curios. Cum spune undeva în Amintiri, toată viața în cercetările sale Ciorănescu era mișcat numai de o curiozitate pe care am pomenit-o: nu pentru lucrurile sau oamenii din jur, cum a recunoscut, ci pentru chestiunile intelectuale, pentru documente, texte și cărțile pe care le iubea pasional și pe care își dădea ultimul ban în sensul propriu. Mărturisește de pildă că, revenind din prima sa călătorie la Veneția unde fusese fermecat de oraș, dar mai mult de nenumăratele cărți expuse pretutindeni, se întorcea cu două geamantane de volume plus un pachet legat cu sfoară iar în cele două zile cât făcea trenul până în țară n-a înghițit altceva decât apa de la cișmelele din gări.

Articolul aniversar despre centenarul lui Depărățeanu abia îi deschisese apetitul pentru studiul literaturii acestuia, căci interesul uneori conjunctural pentru o carte sau cărțile unui autor îl împing să cerceteze tot mai adânc în filonul abia întrezărit; cercetând, el descoperă mereu alte documente de interes și mai ales se acumulează argumente pentru ideea că scriitorul în cauză n-a fost doar superficial investigat, ci și greșit sau insuficient așezat în perspectiva potrivită. S-au păstrat la Biblioteca Academiei câteva pagini din caietul pe care l-a folosit Ciorănescu pentru a-și nota, cu un scris ordonat și citeț pentru a schița arborele genealogic și a-i urmări evoluția omului, nu numai a poetului. Cele peste o sută de pagini mari ale volumului apărut în publicațiile Academiei Române restabilesc meritele piesei istorice Grigorevodă, dar mai ales meritele poeziei unui autor de o mare abilitate și inventivitate formală „care utilizează în chip fericit forme încă nefolosite de prozodia română, varietate de închipuire și de vocabular“ între care unele de origine spaniolă care se adaugă celor de gândire: „În poezie, lăsând la o parte aceste merite formale, Depărățeanu ni se pare un poet de cultură și de cugetare și, așezat în linia scriitorilor noștri gânditori, între Grigore Alexandrescu și Mihai Eminescu, apropierea nu ar înjosi pe niciunul dintre acești tovarăși.“

Cel mai interesant și poate neașteptat pare însă episodul lansării lui Al. Ciorănescu în marea critică literară din perioada interbelică, în prima sa tinerețe, când era student. Încă nu împlinise douăzeci de ani și își face intrarea și în publicistica literară în efemera revistă „Capricorn“ a lui G. Călinescu, apărută doar în două numere la sfârșitul anului 1930. Călinescu optase deja pentru o poziție antigândiristă și deschide o polemică plină de ironii la adresa poeziei de la „Gândirea“, invadată de minuni, sfinți, cruci și mai ales îngeri. Pentru moment, polemica este aspră și tânărul Ciorănescu, așa cum ne va obișnui în curând în studiile sale de erudiție elaborate în spațiul universitar, o susține printr-un vast material documentar intitulat Bibliografia unei polemici.

Ciorănescu observă de la început că polemica dintre tradiționaliști și moderniști n-a lăsat pe nimeni dezinteresat, dar că a antrenat și persoane nepregătite, care au redus-o la o latură sau alta a unui subiect mult mai vast. Analistul pune în lumină articolul lui Crainic din „Gândirea“ despre Sensul tradiției și recunoașterea rădăcinilor mișcării în moștenirea „Sămănătorului“, și ea preludată de textele lui Eminescu. Dar pentru a discuta înfruntarea dintre cele două tendințe nu e nevoie să mergem prea departe – ne arată foarte tânărul critic – pentru că informația și discernământul său sunt superioare celor ale polemiștilor din ambele tabere și de aceea el poate observa că nu moștenirea tradițională este aceea care determină acțiunea regeneratoare a unui popor, ci stimularea valorilor morale, ajungând astfel la lectura, respectiv adoptarea pozițiilor lui Lovinescu din Istoria civilizației române moderne, ale cărei volume apar în 1924-1926 în mijlocul indiferenței generale dacă nu al ironiilor privind capacitatea unui literat de a propune o viziune și o explicație sociologică asupra fenomenului. Istoria civilizației române moderne a lui Lovinescu, asupra căreia nu s-a aplecat aproape deloc istoria literară românească statuează că tradiționalismul n-a influențat procesul de formare a civilizației noastre moderne, căci „dragostea romantică a trecutului poate fi un principiu de creație poetică… dar nu și de progres social“. Discuția a fost dezvoltată de atunci în mai multe straturi dar nu ea în sine ne interesează aici, ci capacitatea tânărului Ciorănescu de a stăpâni o bibliografie atât de amplă, pe care o sistematizează și expune cu limpezime și dezinvoltură.