O situație deosebită pentru opera lui Caragiale este reprezentată de colaborările din perioada Moftului român cu desenatori și artiști precum C. Jiquidi (1865-1899) sau Nicolae Mantu (1871-1957), pentru a se compune astfel un text ce ilustrează sau o ilustrație ce explică un text.
Acest tip de colaborare imagine-text a fost ocazional cuprins în edițiile din opera clasicului, uneori fiind publicate și imaginile, alteori (cel mai des) doar textele; multe dintre acestea au rămas în paginile Moftului român.
Ediția pe care o realizez la Cartea Româ nească, din care a apărut deja volumul de Teatru (prefață de Gelu Negrea, 2020), va cuprinde în al doilea volum, Momente, aceste texte ilustrate, sub denumirea de „instantanee“ – numele unei rubrici din seria I a Moftului român, ce apare de la nr. 7 (19 februarie 1893). Aici, pe prima pagină, se regăsesc desene sau caricaturi cu subiect în primul rând politic, semnate de Jiquidi; termenul, din limbajul fotografic, este păstrat și în seria a doua (1901, unde semnează doar Mantu), precum și în Calendarul „Moftului român“ pe anul 1902. Alături de Jiquidi sau Mantu, există și o serie de ilustrații (doar în Calendar) al căror autor nu a putut fi identificat.
O serie de elemente stilistice și tematice, pe care le-am subliniat în fiecare caz, argumentează încadrarea acestor texte în opera lui Caragiale, gândite în strânsă legătură cu imaginea.
Ediția de față nu ar fi fost posibilă fără ajutorul special al unor persoane deosebite precum Georgiana Lazăr și Monica-Violeta Uță de la Muzeul „I.L. Caragiale“ din Ploiești din cadrul Muzeului Județean de Istorie Prahova; Corneliu Stoica, președintele Fundației „Nicolae Mantu“ din Galați, care mi-a pus la dispoziție caricaturile lui Nicolae Mantu din seria a II-a a Moftului român; Mădălina Lascu, de la Biblioteca Academiei Române.
Tuturor, cele mai alese mulțumiri din partea alcătuitorului acestei ediții.
Din seria I a Moftului român, 1893
1. Culisele presei române
în Moftul român, nr. 16, 1893, p. 1; text reluat cu titlul „Caveant Cives“ în Calendarul Moftului român, 1902, p. 121; publicată în Opere, vol. V, 1938, p. 461; cu ilustrație, o scenă din redacția publicației Spanacul republican, se retipărește acum pentru prima dată.
Spanachidi are o identitate aparte, pentru că este și creația prim-redactorului Moftului român, Anton Bacalbașa; în paginile primei serii a revistei există un întreg „dicționar“ al „spanacului“ (denumire generică pentru literatura sau jurnalistica de proastă calitate) și mai multe interfețe, precum „spanachidismul“, „Ed. Spanachidi“, „Spanachida“ („spanachina“), „Papaspanacopoulu“ ș.a. Dintre acestea, prin comparație cu Calendarul „Moftului român“ pe anul 1902, semnat de Caragiale, au putut fi reținut o serie de anecdote și discursuri ale lui Spanachidi, ale lui Spănăcel Spanacovici sau ale soților Spinatberger, toate publicate în seria I a revistei.
Spinatberger (către confrate-său Spanachidi): Dragă Spanachidi, dă-mi o concluzie senzațională la articolul meu: „Caveant Cives“.
Spanachidi (caută în gând, și găsind numaidecât inspirația): Scrie:
„De aceea terminăm zicând:
Suntem români! da chiar înainte de a fi români suntem antisemiți, suntem în contra jidanilor! Nu avem ură de religie, ci temeri de rasă! Deci jidanii să se boteze dacă vor să fie români! dacă vor să capete ce le lipsește!!
În fine, fie siguri cetățenii că monarhiile sunt în genere ostile ideii republicane!!“
Spinatberger (după ce a scris – cu oarecare invidie): Mersi!…
Spanachidi (cu dignitate): Pentru puțin…
2. Un vechi echilibrist
în Moftul român, nr. 27, 3 mai 1893, p. 1; se retipărește pentru prima dată. Prim-ministrul Lascăr Catargiu și, „capetele“ Al. Lahovary (cel greu) și Petre P. Carp (cel ușor); pe fundal, se recunoaște Dealul Mitropoliei, sediul Camerelor; din punct de vedere fonetic, pot fi notate funcțiile moldovenismelor: „Caragiale înregistrează doar formele regionale cele mai frecvente și mai ușor identificabile de lector ca moldovenisme“(Mihaela Mancaș, „Clasicism și oralitate“, în Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 283).
Îraca-n di mine! ce prăjână! Un capăt prea gros și altul prea ușurel: teamă mi-e că m-or da de șugubină!
3. Alte timpuri, alte amoruri…
în Moftul român, nr. 28, 6 mai 1893, p. 1; se retipărește pentru prima dată. În apropierea lui 10 mai tonul devine mai virulent, subliniind inconstanța lui Carol I, între „Elita socială“ și „Opoziție“.
Doamna d-afară: Spune-i trădătorului c-am venit eu!
Majordomul: Doamna mea, regret, dar nu se poate!
4. Mare Vasilache național
în Moftul român, nr. 36, 10 iunie 1893, p. 1; se retipărește pentru prima dată. Din acest spectacol al actualității nu lipsește ceea ce am denumit imaginea teatrului (lumea mare a a spectacolului, unde poate fi inclus și „Lascar, un vechi echilibrist“, din nr. 19, 1893, p. 1, reprodus mai sus), cuprinzând și teatrul popular: la bătaia pe care Opozițiunea o ia de la Guvern asistă, maimuțărindu-se, Moftul român.
Cu așa păpuși, meșterul, care trage de dindărăt sforile, trebuie să umble cu mare dibăcie: sunt capabile să-și spargă capul și să încurce de tot comedia.
5. Vecinica persecuție
în Moftul român, nr. 39, 23 iunie 1893, p. 1; se retipărește pentru prima dată. Ion C. Brătianu, șef al colectiviștilor, este alungat de la Palatul Peleș de delegații ce susțin „Moțiunea Națiunea“, sub genericul de comând „Vecinica persecuție“. Este o reformulare din limbajul religios (substituție sintagmatică sau deraiere lexicală ce frizează nonsensul, de la „veșnica pomenire“), creând tensiune prin alăturarea fonetismului arhaic și a neologismului.
6. Prăpastie și punte. Între coroană și națiune
în Moftul român, nr. 40, 30 iunie 1893, p.1; se retipărește pentru prima dată. Textul explicativ a apărut în numărul următor din Moft (nr. 41, p. 3) sub titlul „Între Coroană și Națiune… și Liga literară“ și este reprodus începând cu ediția de Opere, vol. III, 1962, p. 309 – dar fragmentar, din cauza „colecției consultate, defectuoase“. Am corectat (în aldine) lecțiunile incomplete, urmărind alte colecții.
S-a dezbătut adesea în presa română dacă este sau nu un loc gol între Coroană și Națiune și, după punctul de vedere din care s-au pus, sau mai bine au fost puși polemiștii, în aceasta gravă chestiune, s-a dovedit clar și categoric că: dacă ești în opoziție, dumneata ești Națiune, iar între Coroană și Națiune este o prăpastie;
iar, dacă ești la putere, dumneata de ești neagra Reacțiune sau infama Colectivitate, după împrejurări și, din nenorocire pentru România, peste prăpastia adâncă s-a pus un pod de trecere foarte solid.
Aceste două teorii erau pân-acum în vigoare și, pe tema lor, publicistica română a cultivat mii de varietăți de spanac.
Astăzi o nouă teorie iese la iveală, iat-o:
Între Coroană și Națiune este… o trăsătură de unire. Și ce, și cine este această trăsură de unire? La această întrebare ne răspunde Liga literară, o nouă foaie apărută pe ogorul verde al publicisticii naționale: trăsura de unire între Coroană și națiune… este d. I. Petrescu, „secretarul petițiilor la palat“.
Iată ce ne spune direcțiunea „Ligii literare“ într-o introducție ce o face la un studiu al dlui Petrescu asupra școalei, pe care-l publică numita foaie:
„D. Petrescu, prin înalta pozițiune ce ocupă, ca secretar general pe lângă persoana Suveranului încă din timpul domnitorului Cuza, a fost și este o trăsură de unire între Popor și Suveran; a fost puntea pe care s-au scurs lacrimele pornite de la cei suferinzi cătră îndurarea Suveranului. D-sa, în această calitate, a putut, mai bine ca alții, cunoaște păsurile poporului și… incomplectările instituțiunilor noastre școlare.“
Minunată trăsură de unire, care e o punte pe care se scurg lacrimi; dar și mai minunate bucuriile poporului, cari, împotriva legii eterne a gravității, se scurg de pe punte de jos în sus!
Din seria a II-a a Moftului român, 1901
7. Paștele unui familist suprimat prin noul buget
în Moftul român, nr. 1, 1 aprilie 1901, p. 8; se retipărește pentru prima dată. Experiență personală, tema „suprimării“ funcționarului traversează opera lui Caragiale, de la Diplomație la micile trimiteri din „sfaturile“ revistei.
Familistul: …Suprimat!… Paștele mă-sii!!
8. Monăstirea liberală – Balamucul conservator
în Moftul român, nr. 4, 22 aprilie 1901, p. 4-5; se retipărește pentru prima dată. O rubrică de „poliție a presei“, specifică Moftului, unde concluziile din conservatorul Epoca (ținut de Nicolae Filipescu) sunt ilustrate literal: mănăstirea liberală îl are drept icoană pe Ion C. Brătianu, iar conclavul e prezidat de Dim. A. Sturdza, premierul; „balamucul conservator“ e condus de Nababul încoronat (Gheorghe Gr. Cantacuzino, șeful conservator), în timp ce alte figuri fac șotii sau dansează: Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu sau nelipsitul – din paginile Moftului – Petre P. Carp.
Epoca culminează un articol despre obediența oarbă și observanțele călugărești ale partidului liberal, cu următoarea frază bine simțită:
„…Apoi, decât monastirea lor tot mai bine balamucul nostru!“
9. …ia seama, băiețele! îți zboară balonul…
în Moftul român, nr. 8, 18 mai 1901, p. 1; se retipărește pentru prima dată. „Disconto“, numele înscris pe chipiul personajului masculin, este denumirea băncii Disconto-Gesellschaft – ceea care va deveni Deutsche Bank în perioada interbelică – o satirizare a opiniei comune privitoare la pierderea independenței financiare de către tânărul regat. Tema este tratată în „Politică înaltă“ (din Moftul român, nr. 5, 20 aprilie 1901, p. 3-4, reprodusă în edițiile de Opere, vol. V, 1938, p. 444-446 și în următoarele), dar și în „Situațiunea“ (1900), unde, la reluarea în Momente, se vorbește doar despre Disconto. „Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria?“ se întreba mam’mare, într-o replică-pereche.
10. Mare cursă cu obstacol
în Moftul român, nr. 8, 18 mai 1901, p. 8; se retipărește pentru prima dată. Lumea politică miniaturizată în cea a turfului, unde obstacolul principal este „echilibrul bugetar“, la care au căzut prim-miniștrii ce s-au succedat între 1899 și 1901, nu mai puțin de trei cabinete: Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul“), Petre P. Carp, Dimitrie A. Sturdza; paralela cu hipodromul este o constantă la Caragiale: ar fi de amintit „mult cunoscutul N…, distinsul sportman“ din Om cu noroc! (1890), cu o „pasiune neînfrânată pentru cai“ și pentru soția lui Manolache Guvidi, sau spectacolul pe care îl făcea Caragiale la cursele de cai – după cum mărturisește fiica sa Ecaterina (v. vol. I, p. 416-419).
Unde toți se poticnesc
11. Solicitudine pentru țărănime
în Moftul român, nr. 14, 1 iulie 1901, p. 1; se retipărește pentru prima dată. Situația arzătoare a țăranilor, ilustrată mai târziu de pamfletul 1907. Din primăvară până-n toamnă sau de Ion (1909) este surprinsă cu amărăciune de autor; se adaugă „personajul“ Kalindroiu/ Calindroiu – derivare de la Kalinderu, numele administratorului domeniilor coroanei, care va mai fi luat la țintă și de Mitică (regele are „capul Calinder“), în nr. 16, 15 iulie 1901, p. 7.
Femeia: Ai adus ceva mălai, bărbate? că leșinații ăștia de copii nu mai pot de foame…
Bărbatul: Ce mălai, bre, muiere! Lasă focului mălaiul! Uite mai bine colea și te bucură! uite ce dicorății mi-a dat alde dom’ Kalindroiu!
Din Calendarul Moftului român pe anul 1902
12. [Calfa de croitor]
în I.L. Caragiale, Calendarul „Moftului român“ pe anul 1902, p. 21; se retipărește pentru prima dată. O piesă din lumea frizerilor, amplu ilustrată la Caragiale, formulată pe baza unei substituții omonimice.
Calfa de croitor Ionescu a împrumutat calfei de bărbier Georgescu un franc. Pentru a se arăta recunoscător, Georgescu zice: Ionescu, dacă vreodată toți te vor părăsi și nimeni nu va voi să știe de tine, atunci vino la mine să te rad gratis.
13. [Ei, cum merge?]
Id., p. 35; fără ilustrație, publicată de Ion C. Rogojinaru în „Documentar. Calendarul Moftului român“, în Thalia, almanah de dramaturgie și artă teatrală (coord. Valentin Silvestri), editat de România literară, 1990, p. 247-248.
– Ei, cum merge?
– Doctore, mă doare capul, nu pot să răsuflu, mă doare tot corpul, nu pot dormi, n-am poftă de mâncare…!
– Dar, altmintrelea, ești bine?
14. Monoclul în 4 timpuri
Id., p. 57; inițial, în Moftul român, seria I, nr. 7, 19 februarie 1893, p. 1; se retipărește pentru prima dată. Descris în Opere IV, 2011, p. 1145, fără a reproduce ilustrația: „sub titlul Monoclul în patru timpuri, se află (câte 4, așezate pe rând, cu mici variațiuni între ele, ca imaginile succesive din desenele animate) portretele lui P.P. Carp, Jacques Lahovary și M. Papamihailopolu, celebri purtători de monoclu“.
Pionier al caricaturii și al benzilor desenate, C. Jiquidi realizează cu acest Monoclu în patru timpuri una dintre primele benzi desenate din publicistica noastră, cu chipurile a trei conservatori renumiți, purtători de monoclu, fiecare în patru ipostaze diferite: Petre P. Carp (ministru al Domeniilor în guvernul Catargiu), Iacob (Jacques) Lahovary (general, ministrul de Război) și ziaristul M.E. Papamihailopol. Este o caricatură îndrăzneață – la care Caragiale a contribuit prin crearea unui context de apariție. Cu o substituție de desinență caracteristică lui Caragiale (-i/ -uri), caricatura de pe prima pagină a Moftului vizează un comportament indicibil la momentul publicării desenului: cei trei sunt asemănători prin pasiunea pentru duel – fenomen curent în epocă printre politicieni, militari și jurnaliști: „Știm sigur că […] P.P. Carp făcuse parte în Germania din asociații studențești conservative (dueliste) […] la începutul anului 1865 […] amenință cu provocarea la duel pe oricine contestă achitarea lui Titu Maiorescu în procesul e imoralitate intentat de Nicolae Ionescu“; Iacob Lahovari are o „logică a provocărilor la duel“; iar Papamihailopolu, „un ziarist cu faimă de duelgiu“, e uneori „rănit cu spada la ochi“ (Mihai Chiper, Pe câmpul e onoare. O istorie a duelului la români, Editura Humanitas, București, 2016, pp. 49; 111-112; 162).
Dnii P.P. Carp, Jacques Lahovary și M. Papamihalopolu