Jean-Louis (Jack) KEROUAC (1922-1969) s-a născut în Lowell, Massachusetts, într-o familie canadiano-franceză. La terminarea liceului a obţinut o bursă la Columbia University şi a plecat la New York împreună cu întreaga familie, dar în scurtă vreme şi-a întrerupt studiile şi s-a înrolat în Marina Militară. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, viitorul scriitor a fost lăsat la vatră, considerându-se că ar avea un comportament schizoid. A lucrat o perioadă în Marina Comercială, apoi a pornit într-un şir de călătorii prin Statele Unite şi Mexic. Primul său roman, „The Town and the City”, a apărut în 1950, în timp ce romanul Pe drum, incluzând numeroase elemente autobiografice, considerat adesea marca „generaţiei beat“, a fost publicat abia în 1957. Printre cărţile publicate ulterior de Jack Kerouac se numără „Vagabonzii Dharma” (1958), Tristessa (1960), „Big Sur” (1962), „Visions of Gerard” (1963). După moartea sa au mai fost publicate câteva volume reprezentative, dar rămase în manuscris, printre care „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor”, scris în 1945 împreună cu William S. Burroughs şi apărut în 2008, şi „Oceanul e fratele meu”, scris în 1942. La Editura Polirom au apărut: „Pe drum”, „Vagabonzii Dharma”, „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor”, „Oceanul e fratele meu” şi „Cartea trezirii. Viaţa lui Buddha”.
Împreună cu „Pe drum”, romanul „Big Sur” este una din creaţiile de vârf ale lui Jack Kerouac şi un reper pentru viziunea sa asupra vieţii. Cartea relatează una dintre profundele crize existenţiale trăite de alter egoul autorului, Jack Duluoz. Însă în „Big Sur”, spre deosebire de alte romane ale lui Kerouac, personajul central este un scriitor devenit faimos după publicarea cărţii Pe drum şi care încearcă să scape de gloria proaspăt cucerită de „Rege al Beatnicilor”. Vrând să evite gloata de admiratori care îl asaltează până şi acasă, Jack se retrage la cabana unui prieten de-al său, Lorenzo Monsanto, în pădurile din Big Sur. Numai că, după doar trei săptămâni, e copleşit de singurătate şi de o tulburare nelămurită, ce îl fac să revină în San Francisco. Aici se reîntâlneşte cu vechii săi prieteni, inclusiv cu legendarul Cody, şi intră iarăşi în cunoscuta spirală a petrecerilor, beţiilor şi degradării, căutând totuşi cu disperare o cale de salvare. Scrisă în doar zece zile, într-un flux narativ ce captivează şi, uneori, copleşeşte şi care se încheie cu un poem-experiment elaborat în timpul şederii scriitorului la cabană, „Big Sur” este, incontestabil, o carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat“. (Editura)
1
„Dinspre biserică se aude, purtat de vânt, un „Kathleen“ trist al clopotelor de mahala, iar eu mă trezesc distrus şi năclăit, gemând după o nouă beţie şi gemând mai ales pentru că îmi distrusesem „revenirea secretă“ în San Francisco îmbătându-mă ca prostu’ în timp ce mă ascundeam pe alei cu vagabonzii, apoi luând-o înainte până pe North Beach, ca să văd pe toată lumea, deşi Lorenzo Monsanto și cu mine ne trimiseserăm scrisori imense, unde descriam cum o să mă strecor eu tăcut, cum o să-l sun la telefon folosind un nume de cod, gen Adam Yulch sau Lalagy Pulvertaft (scriitori şi ei), după care el urma să mă ducă în secret cu maşina la cabana lui din pădurea Big Sur, unde trebuia să rămân singur şi netulburat şase săptămâni, doar spărgând lemne, scoţând apă din fântână, scriind, dormind, făcând drumeţii etc., etc. – Dar, în loc de asta, am țopăit beat în librăria lui, City Lights, în mijlocul aglomeraţiei de sâmbătă seara, toată lumea m-a recunoscut (chiar dacă purtam pălăria mea de pescar şi haina mea de pescar şi pantalonii impermeabili, toate ca deghizare) şi totul a culminat cu o noapte de beţie crâncenă în toate barurile faimoase, afurisitu’ de „Rege al Beatnicilor“ s-a-ntors în oraş, dă de băut la toată lumea – Două zile așa, inclusiv duminică, atunci când Lorenzo trebuia să mă culeagă de la hotelul meu „secret“ din mahala (Mars, la intersecţia dintre 4th şi Howard), dar când mă sună în cameră, nu răspunde nimeni, el îl face pe recepţioner să descuie uşa şi ce vede, pe mine pe podea, printre sticle, pe Ben Fagan întins pe jos, jumate sub pat, şi pe Robert Browning, pictorul beatnic, în pat, sforăind – Aşa că-şi zice „Îl iau săptămâna viitoare, cred că vrea să bea o săptămână în oraş (cum pare-se că face de fiecare dată)“, aşa că se cară cu maşina la cabana lui din Big Sur, fără mine, crezând că face ce trebuie, dar, Dumnezeule, când mă trezesc şi Ben şi Browning au dispărut, m-au pus cumva în pat, şi când aud „I’ll Take You Home Again Kathleen“ dăngănind atât de trist la clopote în vânturile ceţoase de afară, care suflă peste acoperişurile bătrânului și sinistrului Frisco al mahmurelii, uau, am ajuns la capătul drumului şi nici măcar nu-mi pot trage trupul după mine măcar până la un refugiu din pădure, nici vorbă să mă țin pe picioare în oraş pentru un minut – E prima călătorie pe care o fac departe de casă (de casa mamei) după publicarea „Drumului“, cartea care „m-a făcut faimos“ şi încă atât de mult, încât am fost înnebunit vreme de trei ani cu nesfârşite telegrame, telefoane, cereri, scrisori, vizitatori, reporteri, băgăcioşi (o voce groasă spunând de la fereastra subsolului, în timp ce mă pregăteam să scriu o povestire: EŞTI OCUPAT?) sau atunci când reporterul s-a repezit la etaj, în dormitorul meu, în timp ce eu eram acolo, în pijama, încercând să-mi notez un vis – Adolescenţi sărind gardul de doi metri pe care îl construisem în jurul curţii pentru a avea intimitate – Petrecăreţi cu sticle urlând la geamul de la biroul meu „Hai afară să ne-mbătăm, munca fără distracție îl face pe Jack un băiat plictisitor!“ – O femeie venind la uşa mea şi zicând „N-o să te întreb dacă eşti Jack Duluoz, pentru că ştiu că el poartă barbă, îmi poţi spune unde să-l găsesc, vreau un beatnic adevărat care să citească la bairamul meu anual“ – Vizitatori beţi vomitând în biroul meu, furând cărţi sau chiar creioane – Cunoştinţe neinvitate stând zile în şir ca să profite de paturile curate şi mâncarea bună pe care le oferea maică-mea – Eu, practic beat tot timpul, pentru a-mi lua o mină jovială ca să suport toate astea, dar înțelegând într-un final că eram înconjurat şi că ei erau mai mulţi şi că trebuia să plec, să ajung iarăși în singurătate sau să mor – Aşa că Lorenzo Monsanto mi-a scris şi mi-a zis „Hai la cabana mea, n-o să ştie nimeni“ etc., aşa că m-am strecurat în San Francisco aşa cum vă spun, cale de 5.000 de kilometri de la casa mea din Long Island (Northport), într-o cuşetă plăcută din trenul California Zehpyr, m-am uitat pe geamul meu personal cum America trece pe lângă mine, cu adevărat fericit pentru prima dată în ultimii trei ani, și am rămas în cuşetă toate cele trei zile şi trei nopţi, cu cafeaua mea instant şi sendvişurile mele – Am urcat prin Hudson Valley şi am traversat statul New York în drum spre Chicago, apoi am străbătut Marile Câmpii, munţii, deşertul, la final munţii Californiei, totul atât de uşor şi ca într-un vis în comparaţie cu autostopurile mele dure de odinioară, dinainte de a face destui bani pentru a lua trenuri transcontinentale (în toată America liceenii şi studenţii se gândesc „Jack Duluoz are 26 de ani şi e tot timpul pe drum, face autostopul“, când de fapt eu am aproape 40 de ani, stau plictisit şi stors de puteri într-un pat suprapus dintr-o cuşetă care străbate Deşertul de Sare) – Dar, în orice caz, un început minunat al retragerii mele atât de generos oferite de bătrânul Monsanto, dragul de el, şi eu, în loc să o iau încet şi lin, mă trezesc beat, îngreţoşat, dezgustat, speriat, de fapt terifiat de cântecul ăla trist de deasupra acoperişurilor, care se împletește cu strigătele lacrimogene ale unei întâlniri a Armatei Salvării de la colţul de sub mine, „Satana e cauza alcoolismului tău, Satana e cauza imoralităţii tale, Satana e peste tot şi te va distruge dacă nu te căieşti acum“, şi, mai rău decât asta, zgomotele beţivilor bătrâni care vomită în camerele de alături, scârţâitul paşilor pe hol, gemetele de pretutindeni – Inclusiv geamătul care m-a trezit, geamătul meu din patul cu cocoloaşe, un geamăt cauzat de un mare Ciu-Ciuu din capul meu, care mă propulsase de pe pernă ca o fantomă.
2
Şi mă uit în jur, în celula mea jalnică, aici e rucsacul meu dătător de speranţă, pregătit cu grijă, cu tot ce trebuie pentru a trăi în pădure, de la o trusă miniaturală de prim ajutor până la detalii de regim alimentar şi chiar şi un set de cusut micuţ şi elegant, îmbunătăţit ingenios de buna mea mamă (cu ace de siguranţă în plus, cu ace de cusut speciale, cu o mică foarfecă de aluminiu) – Până şi cu medalionul dătător de speranţă al Sfântului Cristofor, pe care l-a cusut pe clapetă – Trusa de supravieţuire cu tot ce e necesar, până la ultimul pulover, ultima batistă şi ultimii tenişi (pentru drumeţii) de supravieţuire – Dar rucsacul stă, plin de speranţă, într-o harababură de sticle goale, sticluţe goale de vin alb de Porto, mucuri, gunoaie, orori… „Ori mă mişc de-aici, ori m-am dus“, îmi dau eu seama, m-am dus pe drumul ultimilor trei ani, drumul deznădejdii alcoolice, o deznădejde fizică şi spirituală şi metafizică pe care n-o poţi învăţa la şcoală, oricâte cărţi despre existenţialism sau pesimism ai citi, oricâte căni de ayahuasca halucinogenă ai bea, oricâtă mescalină ai lua sau oricât peyotl ai băga în tine – Senzaţia aia când te trezeşti cu delirium tremens, cu frica de o moarte cumplită scurgându-se din urechile tale ca pânzele alea speciale, grele, pe care le ţes păianjenii în ţările calde, senzaţia că ești un monstru noroios cu spatele cocoșat, gemând în subteran în valuri de noroi fierbinte, cărând o povară grea şi caldă spre niciunde, senzaţia că stai cufundat până la glezne în sânge cald de porc, uh, că ești băgat până la mijloc într-o tigaie imensă de apă unsuroasă și maronie în care au fost spălate vasele şi în care n-a mai rămas nici un pic de spumă – Faţa pe care ți-o vezi în oglindă, cu expresia ei de suferinţă insuportabilă, atât de descompusă şi distrusă de durere, că nu poţi nici să plângi pentru ceva atât de urât, atât de pierdut, fără absolut nici o legătură cu perfecţiunea de dinainte şi deci fără nici o legătură cu lacrimile sau altceva, de parcă „Străinul“ lui William Seward Burroughs apare dintr-odată în oglindă în locul tău – Ajunge! „Ori mă mişc de-aici, ori m-am dus“, aşa că sar în picioare, înainte stau un pic în cap, ca să-mi pompez sângele înapoi în creierul păros, fac un duş pe hol, îmi schimb tricoul, şosetele şi chiloţii, împachetez avântat, ridic rucsacul şi fug de-acolo, aruncând cheia pe pupitrul recepţiei, ies pe strada rece şi merg repede până la cea mai apropiată băcănie ca să-mi cumpăr mâncare pentru două zile, o îndes în rucsac, străbat alei pierdute de tristeţe rusească, unde vagabonzii stau cu capul pe genunchi în praguri încețoșate în noaptea mâzgoasă și sinistră a oraşului din care trebuie să scap, altfel mor, şi ajung în autogară – În jumătate de oră sunt pe scaunul unui autocar, pe autocar scrie „Monterey“ şi iată-ne porniți pe autostrada curată de neon şi eu dorm tot drumul, mă trezesc uluit şi iarăși zdravăn, miros aerul de mare și şoferul autocarului mă scutură: „Capăt de linie, Monterey.“ – Şi, Doamne Dumnezeule, chiar e Monterey, mă ridic somnoros la 2 noaptea și văd neclar, vizavi de staţia de autobuz, catargele micuţe ale bărcilor de pescuit. Acum tot ce mai am de făcut pentru ca evadarea mea să fie completă e să merg 20 de kilometri de-a lungul coastei până la podul Raton Canyon şi de-acolo să o iau pe jos.
3
„Ori mă mişc de-aici, ori m-am dus“, aşa că sparg 8 $ pe un taxi care să mă ducă pe coastă, e o noapte ceţoasă, chiar dacă uneori poţi vedea stelele pe cer în dreapta, unde e oceanul, chiar dacă nu poţi vedea oceanul, poţi doar să-l auzi pe taximetrist vorbind despre el –
– Ce fel de loc e ăsta? Nu l-am văzut niciodată.
– Păi, nu poţi să-l vezi în noaptea asta – Raton Canyon zici, mai bine ai avea grijă dacă umbli pe-acolo pe întuneric.
– De ce?
– Păi, foloseşte lanterna, aşa cum zici…
Şi, într-adevăr, când mă lasă la podul Raton Canyon şi numără banii, simt ceva întru câtva greşit, se aude un vuiet groaznic, dar nu pare să vină din locul potrivit, adică te-ai aştepta să vină de „acolo, în zare“, dar vine de „acolo, dedesubt“ – văd podul, dar nu pot să văd nimic sub el – Podul continuă autostrada de coastă de la un versant la altul, e un pod alb, drăguţ, cu balustrade albe, şi e străbătut pe mijloc de o linie albă, familiară, de autostradă, dar ceva e greşit – Cum stau lângă farurile taxiului, care doar aruncă lumină peste nişte tufe într-un spaţiu gol, mă simt de parcă așsta cumva suspendat în aer, chiar dacă pot vedea drumul de pământ de la picioarele noastre şi noroiul de pe margine – „Ce naiba-i asta?“ – Am memorat drumul de pe o hartă mică pe care mi-a trimis-o Monsanto, dar în imaginaţia mea, când eram acasă, visând la marea mea retragere, fusese ceva aventuros, bucolic, numai păduri primitoare şi bucurie, nu misterul ăsta vuind aerian în întuneric – Aşadar, când pleacă taxiul, îmi aprind lanterna de drum ca să arunc o privire timidă, dar raza ei se pierde în gol, la fel ca farurile maşinii, şi de fapt bateria e destul de slabă, așa că abia pot vedea coasta din stânga mea – Cât despre pod, nu îl mai pot vedea, văd doar un şir treptat de marcaje luminoase care coboară pe marginea șoselei până departe, spre vuietul mării – Vuietul mării e destul de rău, doar că mă tot înghiontește şi mă latră ca un câine de jos, din ceaţă, uneori mătură pământul, dar, Dumnezeule, unde e pământul şi cum poate marea să fie sub pământ? – „Singurul lucru pe care-l poți face, băiete“, înghit eu în sec, „e să-ți îndrepți lumina asta a lanternei în faţa picioarelor, să mergi în urma ei, să te asiguri că luminează șleaul drumului şi să speri şi să te rogi că luminează pământul, care o să fie acolo când îl luminează“, cu alte cuvinte, mi-e într-adevăr frică de faptul că până şi lanterna mea mă poate face să mă rătăcesc dacă îndrăznesc s-o ridic un minut de pe făgaşele drumului de pământ – Singura satisfacţie pe care o dobândesc din toată oroarea asta de beznă vuind la înălțime e că lanterna care proiectează umbre imense și întunecate care se clatină își menține cercul de lumină pe coasta care se înalță în stânga drumului, pentru că în dreapta (unde tufele se clatină în vântul care bate dinspre mare) nu-s umbre deloc, fiindcă acolo nu ajunge nici o lumină – Aşa că îmi încep drumul lung, cu rucsacul în spate, merg drept înainte, urmărindu-mi lanterna, cu capul în jos, dar cu ochii ridicându-mi-se un pic bănuitori, ca un om aflat în prezenţa unui idiot periculos pe care nu vrea să-l agaseze – Drumul de pământ urcă un pic, o cotește la dreapta, coboară un pic, apoi o ia dintr-odată iarăși în sus şi tot în sus – Acum vuietul mării a rămas mai în spate şi la un moment dat chiar mă opresc şi mă uit în urmă, unde văd fix nimic – „O să sting lanterna ca să văd ce pot vedea“, zic eu, înţepenit pe picioarele mele înţepenite în drum – Mare lucru am făcut, când sting lumina, nu văd decât nisipul neclar de la picioarele mele.
Târându-mi picioarele în sus şi îndepărtându-mă tot mai mult de vuietul mării, încep să mă simt un pic mai încrezător, dar, dintr-odată, dau de ceva înfricoşător în mijlocul drumului, mă opresc şi întind mâna, înaintez cu grijă, e doar un grătar care să împiedice trecerea vitelor (niște bare de fier încastrate de-a latul în drum), dar în acelaşi timp din stânga, de unde ar trebui să fie versantul, se pornește o rafală puternică de vânt, iar eu mă întorc într-acolo şi nu văd nimic. „Ce dracu’ se-ntâmplă?“ „Mergi mai departe pe drum“, spune cealaltă voce, încercând să fie calmă, dar în secunda următoare aud un zornăit în dreapta, mut lumina lanternei spre locul ăla, nu văd nimic, doar niște tufe care se clatină uscate şi rele şi exact genul de tufe ce cresc la înălțime pe pereţii unui canion și sunt potrivite pentru şerpii cu clopoţei – (ceea ce şi fusese, unui şarpe cu clopoţei nu-i place să fie trezit în mijlocul nopţii de un monstru cocoşat care se târâie cu o lanternă după el).
Însă acum drumul coboară din nou, versantul liniştitor apare iar în stânga şi în curând, cum îmi amintesc eu din harta lui Lorry, uite-l acolo, pârâul, îi pot auzi clipocitul şi trăncănitul acolo jos, pe fundul întunericului, unde cel puțin voi fi pe teren drept şi voi fi terminat cu curenţii vâjâitori de-acolo de deasupra – Numai că, cu cât mă apropii de pârâu în timp ce drumul coboară abrupt, aproape făcându-mă să mă prăvălesc în faţă, cu atât mai tare vuieşte el, și încep să cred că o să cad drept în el înainte să-l observ – Urlă ca un râu furios, ieșit din matcă, chiar sub mine – Pe lângă asta, acolo jos e chiar mai întunecat decât oriunde! Acolo jos sunt luminișuri, ferigi ale terorii şi bușteni alunecoși, muşchi, băltoace periculoase, ceţuri umede ce se înalță, reci ca respiraţia morţii, copaci mari și amenințători încep să se îndoaie deasupra capului meu şi să-mi atingă rucsacul – E un zgomot despre care ştiu că nu poate decât să crească în timp ce eu mă scufund şi, temându-mă cât de puternic poate deveni, mă opresc şi ascult, el se înalță, lovindu-se misterios de mine, dintr-o bătălie furioasă între lucruri întunecate, lemn sau piatră sau ceva spart, toate se lovesc, tot pericolul ud, negru, scufundat al pământului – Mi-e teamă să cobor acolo – Mi-e tiamă, în vechiul sens dat de Edmund Spenser cuvântului, să nu fiu lovit cu un bici care mai e şi ud pe deasupra – Un tărăboi de dragon verde și slinos în tufe – Un război ameninţător care nu vrea să-mi bag nasu’ pe-acolo – A fost acolo un milion de ani şi nu vrea să-mi ciocnesc întunericul de al lui – Vine mârâind dintr-o mie de crevase şi rădăcini monstruoase de conifere de peste tot de pe harta creaţiei – E o clingoroare întunecată din pădurea tropicală şi nu are chef de nici un vagabond de mahala pe care să-l târască în mare, care e și ea destul de rea şi aşteaptă acolo – Aproape că simt cum marea trage de tărăboiul din copaci, dar aici e lanterna mea, deci tot ce tre’ să fac e să rămân pe drumul frumuşel de nisip care coboară şi iar coboară în carnajul tot mai puternic, şi dintr-odată o nivelare, vederea bârnelor unui pod, acolo e şi balustrada podului, acolo e pârâul, la câţiva metri mai jos, treci podul, vagabond trezit, şi vezi ce-i pe partea cealaltă.
Aruncă o privire rapidă apei în timp ce treci, e doar apă peste pietre, un pârâu mic acolo.
Şi acum în faţa mea e o pajişte de vis, cu o poartă veche de lemn şi un gard de sârmă ghimpată, drumul o ia chiar prin stânga ei, dar aici mă despart în sfârşit de el. Apoi mă strecor prin sârma ghimpată şi iată-mă târându-mi picioarele pe un drum de nisip micuţ şi drăguţ, care şerpuieşte printre ierburi parfumate și uscate, de parcă tocmai aş fi sărit iar în familiarul şi bătrânul rai pe pământ, yair şi mulţumesc lui Dumnezeu (chiar dacă după un minut iar am inima-n gât, pentru că văd nişte chestii negre în nisipul alb din faţă, dar sunt numai nişte grămăjoare vechi și cinstite de balegă de catâr în rai).
(Romanul Big Sur de Jack Kerouac urmează să apară la Editura Polirom, în Colecția „Biblioteca Polirom. Esențial“ și în traducerea din limba engleză a lui Vlad Pojoga.) l