Profesorii noștri

S-a stins din viață Șt. Cazimir, unul din ultimii mei profesori de la Filologia bucureșteană. Lista celor care l-au precedat pe drumul spre o lume mai bună este foarte lungă. Începe cu Iorgu Iordan, Al. Rosetti, G. Călinescu și Tudor Vianu, născuți în secolul XIX, ca și bunicii mei, și continuă cu Jacques ck, Ș. Cioculescu (care mi-a fost coordonator la doctorat), G. Ivașcu, omul providențial al biografiei mele intelectuale, din generația următoare, apoi cu G. C. Nicolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Coteanu, D. Micu (care mi-a condus teza de licență și căruia i-am fost coautor la o primă carte), Theodor Hristea, Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Șt. Cazimir și alții care nu-mi vin acum în minte. În prezent, am onoarea să le fiu coleg de Academie doamnei Guțu Romalo, doamnei Florica Dimitrescu și domnului Grigore Brâncuș. Fiu de profesori (mama mi-a fost profesoară de română și dirigintă la școala elementară), am știut deja de pe când eram copil că am două case: aceea în care mă născusem și școala. Mi-am respectat în general rudele, prietenii, ca și pe cei pe care viața mi i-a scos în cale, dar am învățat de la părinții mei să iubesc meseria de dascăl. Am mărturisit, nu o dată, că respect această meserie ca pe niciuna alta. Mi-am petrecut în școală, într-un fel sau altul, șaptezeci de ani din viață. Mi-a plăcut, înainte de orice, să învăț. Până în ziua de azi. Am iubit de când mă știu vorba românească a învăța carte. Tot mai lipsită de înțeles astăzi. Nu întâmplător i-am scris Președintelui României că principiul fundamental trebuie să fie în școală instruirea, urmată de educație. Asta m-au învățat profesorii mei. Știința de carte, la propriu, ca și la figurat, este baza educației.

Șt. Cazimir se numără printre cei mai mari știutori de carte dintre toți dascălii mei. Mi-a fost asistent în anul trei de facultate. Ținea (cum se spunea pe atunci) seminarul de la cursul lui G. C. Nicolescu. Marii clasici. Obligat moralmente de știința de carte a lui Șt. Cazimir, am scris un referat despre proza eminesciană, nerepublicată integral de la ediția lui Al. Colorian din 1943 (aflată la „secret“ din cauza simpatiilor legionare ale editorului), referat care avea aproximativ 100 de pagini de manuscris. Șt. Cazimir l-a găsit foarte temeinic, dar a preferat să dea citire în seminar referatului lui Mihai Zamfir, care avea dimensiuni mult mai rezonabile. De la Șt. Cazimir am aflat prima oară ce înseamnă plagiatul. O colegă a noastră copiase după nu știu cine un astfel de referat. Șt. Cazimir ne-a demonstrat tuturor în ce consta frauda. De Șt. Cazimir mă leagă și o amintire târzie oarecum amuzantă, pe care am mai relatat-o, dacă nu mă înșel, în dialogurile cu Daniel Cristea-Enache. O mătușă a mea, fiica unui boier oltean rămas fără avere după reforma din 1946, se lăuda în grupul ei de cucoane (cocoane, se zicea pe atunci), care-i erau partenere de canastă, cu vastele ei cunoștințe literare. De fapt, era o ignorantă, care le epata pe doamnele cu pricina telefonându-mi mie. Cum nici eu nu recunoșteam totdeauna de unde sunt versurile în chestiune, îi telefonam, la rândul meu, cui credeți?, lui Șt. Cazimir. Iar fostul meu profesor avea răspuns la toate. Ca și Al. Piru (cei doi se detestau cordial, dintr-un motiv care îmi scapă), pe care nu l-am avut profesor, aflat, el, în acea vreme, în exil la Craiova, dar care mi-a fost șef de catedră și membru în cea de a doua comisie de doctorat, cea care mi-a acordat titlul. Știința de carte îi caracteriza pe amândoi.

În ultimul timp, Șt. Cazimir, care a fost și un eseist remarcabil, pasionat de Caragiale, ținea o rubrică permanentă în România literară. Cum putea fi rubrica altfel decât instructivă și amuzantă. Știința de carte nu presupune neapărat simțul umorului, pe care Șt. Cazimir îl avea însă din belșug. Expresia uzuală când moare un scriitor este: o grea pierdere. În cazul nostru, expresia este cât se poate de potrivită.