Însă „importul“ de corectitudine politică nu este și o formă a acelui sincronism cu democrațiile mai avansate? Aici ar putea fi inclusă și susținerea drepturilor minorităților sexuale?
Subiectul minorităților sexuale nu a fost pe agenda noastră politică și publică până de curând. În anii 1990, subiectul minorităților etnice era mult mai intens dezbătut. Recent, un referendum pentru „familia tradițională“ nu a avut rezultatul scontat pentru conservatori. Se poate spune că România, după intrarea în Uniunea Europeană și sincronizarea cu Occidentul și Statele Unite, s-a modernizat în suficientă măsură pentru ca modelul conservator-patriarhal de societate să nu mai aibă priză socială?
Ai dreptate, importul de „corectitudine politică“ a venit la pachet cu susținerea drepturilor minorităților, îndeosebi a celor sexuale, dar, înaintea lor, a celor ale femeilor. Era oarecum normal să se întâmple așa. Amândouă sunt revendicări ale stângii. Pe de o parte, mai toate manifestările publice au ca origine exclusivă încălcarea, reală sau doar închipuită, a drepturilor sau libertățile unor minoritari. Niciodată nimeni nu crede necesar să sară în apărarea celor care aparțin majorității. Pe de altă parte, aproape de fiecare dată, manifestarea cunoaște același tip de escaladare și anume de la o cauză nobilă și clară (cum a fost condamnarea uciderii lui Floyd) la un melanj de cauze lipsite de claritate, prioritate având acuzația de fascism, de nazism, niciodată însă de comunism. Esența stângistă a „corectitudinii“ e bine pusă în evidență de acest fenomen. Iată cazurile tipice din care putem trage următoarea concluzie: „corectitudinea politică“ e, în fond, o excrescență malignă a gândirii de stânga. Înrudirea cu susținerea drepturilor minorităților nu mai trebuie demonstrată.
Referendumul pentru „familia tradițională“ a eșuat din mai multe motive. Primul a fost dezinteresul celor mulți pentru problemă. Majoritatea avea altă agendă în acel moment. Intelectualii au intuit ipocrizia formulării. Nu de familie era vorba, ci de un stupid interes de partid. La vot s-au dus conservatorii, cei mai numeroși, de dreapta, din motive ideologice. Stânga a rămas acasă. Culmea e că un partid de stânga a fost cel care a provocat referendumul. Ceea ce s-a dovedit contraperformant. N-a fost un gest politic înțelept. Dar când a făcut PSD un astfel de gest? Ideea unui nou referendum în plină pandemie pentru excluderea penalilor din politică, furată, de altfel, de la USR, reconfirmă incapacitatea PSD, nu de o gândire politică limpede, asta ar însemna să-i cerem prea mult, ci de a-și cunoaște interesul. Nu știu, chiar nu știu dacă societatea românească actuală a reușit să asimileze concepția occidentală privitoare la susținerea drepturilor minorităților sau doar o mimează în anumite împrejurări. Aș înclina mai degrabă să cred că e vorba de o „formă fără fond“. Dar, ca orice „formă fără fond“, și aceasta va sfârși prin a fi însușită și de noi la un moment dat.
Un argument în plus pentru felul cum înțelegem apelul la respectarea drepturilor minorităților îl constituie faptul că noi n-am luat niciodată în serios „corectitudinea politică“. Occidentul european a împrumutat-o din SUA, unde s-a născut, pe un fond congenital multietnic. Cei mai puțin penetrabili s-au dovedit francezii. Și, deși, noi n-am avut un Descartes, i-am rezistat destul de bine. Pour une fois, am fost cruțați de unul din cele mai ridicole derapaje intelectuale.
În mod ciudat, Franța zilelor noastre bate toate recordurile în materie de radicalism de stânga. O jurnalistă, activistă pentru drepturile femeilor (mai exact, contra drepturile bărbaților!), a reușit să obțină demisia dintr-o importantă funcție culturală la Primăria Parisului a cuiva a cărui unică „vină“ era aceea de a fi un apropiat al unui celebru romancier acuzat de pedofilie. Jurnalista l-a hărțuit pe rețelele de socializare, apoi a plantat un banner în fața Primăriei pe care o numea batjocoritor Pedoland. Acest tip de manifestare a radicalismului, mergând de la hărțuirea pe rețelele de socializare până la distrugerea unei cariere, e cunoscut în SUA, sub denumirea de cancel culture, unde face deja ravagii. Demolarea statuilor sau schimbarea titlului unor cărți clasice (Zece negri mititei e una din victime, la solicitarea, cui credeți?, a nepotului autoarei, care are drepturile de editare) ilustrează perfect tipul de cancel culture. Franțuzoaicele care l-au preluat sunt neofeministe, mult mai necruțătoare cu bărbații și implicit cu mariajul tradițional decât înaintașele lor. De n-ar fi uneori tragică, atitudinea cu pricina ar fi de-a binelea comică. În țara lui Montaigne, ea este cu atât mai greu de înțeles.