Despre manifestarea expozițională [În]toarcem cânepa spre viitor, recent încheiată, de la Muzeul Țăranului Român s-a vorbit relativ puțin. A fost un fenomen complex inițiat de Fundația Patzakin care a coagulat personalități din mai multe sectoare creative și de cercetare cu intenția de a mobiliza societatea civilă pentru revigorarea unui sector agricol important pentru noi, cultivarea și prelucrarea cânepii. Evenimentul, în ansamblu, a presupus o serie întreagă de activități: o conferință internațională, demonstrații practice ale unor meșteri, spectacol cu muzică populară maramureșană axată pe temă, cred că și o mică demonstrație fashion cu piese vestimentare din cânepă
La o privire superficială, am putea considera că este vorba doar de un pretext pentru revigorarea unui filon tradiționalist care are oricum rădăcini adânci în cultura română. Surpriza, în ceea ce mă privește, a fost expoziția, singura pe care am putut să o văd în sala „Tancred Bănățeanu“ în acest sfârșit de iulie torid. Întregul ansamblu vizual conceput în viziunea curatorială a lui Teodor Frolu emană o energie și o prospețime care reușesc să capteze atenția vizitatorului instigându-i curiozitatea de a parcurge fiecare dintre ofertele vizuale concepute de Mircea Cantor, unul dintre cei mai cunoscuți artiști contemporani de la noi, de Oláh Gyárfás, designe-ul brand-ului Patzakin precum și obiectele tehnologice propuse de Florica Zaharia, conservator emerit al Muzeului de Artă Metropolitan din New York, cercetător și fondator al Muzeului Textilelor din Băița, Maramureș.
Așa cum am menționat, tema evenimentului este „cânepa“, expoziția propunând o prezentare artistică care se structurează pe ideea de tradițional/contemporan. Obiectele propuse de Florica Zaharia, furci de tors, război de țesut, fire de cânepă sau cânepă țesută, susțin demersul vizual a lui Mircea Cantor și Oláh Gyárfás deschizând însă și o perspectivă mai largă asupra importanței pe care această plantă o are în cultura japoneză, la fel de puternic ancorată în tradiție ca și a noastră. O apropiere similară de cultura tradițională japoneză a imaginat, cu ani în urmă, și Paul Gherasim în proiectul său expozițional „Locul tăcerii“ inițiat la Muzeul județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“. Tradiția nu trebuie privită reducționist, într-un raport de rivalitate cu modernitatea, cele două pot coexista generând neepuizate sensuri noi. O astfel de percepție roditoare a generat nu doar apropierea acelor tipare de cultură populară, aparent atât de îndepărtate, ci și a propunerilor vizuale imaginate de Mircea Cantor. Artistul are o îndelungată și roditoare relație cu arta populară de care se simte legat prin punțile sensibile ale originii sale. Pornind de la esențialitatea acestei percepții ancestrale, artistul imaginează un colaj de mari dimensiuni, Antroposynaptic, care are în zona centrală două ii maramureșene traversată simbolic de funii de cânepă pictate realist în dreptul celor două obiecte colate și în griuri discrete pe restul suprafeței pictate în negru. Privirea se focusează astfel pe elementul central, cămășile impunând mai mult decât inducând un explicit filon epic al cărui dramatism rezidă din inteligenta compunere a contrastului de alb și negru unde funiile de cânepă au un dublu rol, de liant al compoziției dar și al poveștii. Discursul artistic este consolidat de o instalație ce reprezintă un „fus cu zurgălăi“ supradimensionat legat de un imens balot de cânepă. Lucrarea, intitulată A face din fire funii continuă discursul artistului într-o formulă la fel de militantă care, astfel, capătă valoarea unui manifest. Asemenea lucrărilor sale anterioare, Mircea Cantor reușește să aducă în actualitate amprente ale unei tradiții fără a aluneca în zona sentimental folclorică în care se ajunge adesea abordând o asemenea temă. Este un risc pe care știe și cred că îi face plăcere să și-l asume și să îl gestioneze cu instinctul robust al unui artist important. Din această perspectivă, am putea să îl situăm în descendența lui Constantin Brâncuși și Ion Țuculescu, care au abordat același subiect alunecos, al elementului folcloric. Riscul ar fi ca și creația sa să devină subiect pentru interpretări de factură naționalist populistă asemenea cunoscuților săi predecesori. O altă piesă care iese în evidență este Cânepă pictată pe un carton de ambalaj. Reprezentarea realistă a plantei, într-o dominantă de ocru stins pe un fond de roșu permanent creează, intenționat sau nu, ideea unei urme asemenea celei de pe Giulgiul din Torino.
Absolvent al Universității de Vest din Timișoara, Oláh Gyárfás este un tânăr artist ale cărui performanțe internaționale în zona designului vestimentar dar și a sculpturii (vezi expoziția sa de anul trecut de la Kunsthalle Bega din Timișoara) îl creditează ca unul dintre cei mai interesanți artiști ieșiți din zona emergentă. Într-un interviu recent, tânărul designer afirma: „Mă consider sculptor. Am îndrăznit anul acesta să trec în cealaltă parte a artei, să mă întorc la sculptură. Am observat că nici la piesele vestimentare nu lucrez ca un designer. Mă interesează în primul rând materialul, pe care îl modelez eu înainte, ca și lutul sau piatra. Sunt preocupat de compoziția lui, de procesul prin care a devenit țesătură.“ Creațiile prezentate în expoziție atât sculptura cât și arta vestimentară, ambele concepute din cânepă, sunt expresia unui minimalism cu nuanțe ludice care îl definește în această etapă. Discursul său vizual, atât din zona fotografiei de modă cât și a obiectului sculptural, conține un puternic mesaj declarativ care intră într-un dialog fertil cu cel al lui Mircea Cantor. El investighează, în manieră subtilă, raporturile semantice între tema propusă, cânepa și timpul, memoria, fashion-ul contemporan, prin telescopări neașteptate în forme de expresie actuale și puternic identificatoare pentru artist. Acest tip de gândire, discontinuu prin intermediul intuiției, îi facilitează trecerea de la un câmp semantic la altul producând specificitatea unui tipar vizual surprinzător. Demersul său artistic este modelat de metodologii sincretice sensibile la teme de frontieră, cum este cea din actuala expoziție pe care o contextualizează prin observații de factură antropologică propunând-o spre lectură printr-o diversitate a mediilor de comunicare: fotografie, fotomontaj, instalații.
Statutul manifest al întregului eveniment ar trebui considerat însă poezia populară expusă fizic, pe simeză sub forma unui manuscris dar și în format sonor, al unui cântec popular care ambientează atmosfera spațiului expozițional. Versurile relatează fiecare etapă a devenirii acestei plante de la însămânțare până la produsul finit, conturând astfel, la nivel teoretic, această cercetare artistică complexă cu implicații socio-ecologice.
Astfel, cele două laturi complementare ale proiectului [În]toarcem cânepa spre viitor, explorarea științifică și cea artistică fuzionează dând sens unui subiect al cărui trecut dar și viitor ne privesc deopotrivă.