Prima oară pe scenă l-am văzut la începutul anilor optzeci. La „Bulandra“, Grădina Icoanei. Moțu Pittiș făcuse un spectacol- happening, i-am spune astăzi, de muzică și poezie. Pentru generația mea, și nu numai, era o insulă a libertății. O insulă reală, și nu imaginară. Mă duceam să cînt Beatles și hit-rile celor de la „Phoenix“, fugiți din România și interziși peste tot din cauza asta. Am fost și cu ai mei de cîteva ori. Noi făceam asta și acasă, dar „împărtășirea“, încălcarea interdicțiilor, emanciparea asta ne făcea mai puternici. Cîntam în picioare, la infinit, și ne strigam, de fapt, libertatea. Așa cum am făcut-o mai tîrziu: „vom muri și vom fi liberi“. De multe ori, cînd plecam spre case și pașii noștri parcă luminau pămîntul negru, drumurile beznoase, mințile întunecate, nu mai circula niciun autobuz, nici tramvaie, nici metroul. Nu păsa nimănui. Fredonam pe străzi muzica aceea, care ne făcea să ne simțim liberi și să nu ne fie frică. Îl imitam pe Moțu cel cu pletele vîlvoi, Moțu cel în transă, Moțu care rostea și cînta ca nebunul, ca bufonul lui Shakespeare, tot ce nu era permis. Atunci mi-a atras privirea intrarea în scenă a lui Marcel Iureș. Și de atunci am fost atentă la asta de fiecare dată, în fiecare spectacol, de dinainte de 1989, pînă astăzi. Intra fie pe un final de cuvînt al vreunui actor, și era deja acolo cînd îi urma replica, urmărind deja acțiunea, fiind gata să intre în situație. Sau intra pe tăcere, pe un moment de tensiune suspendată. Pe firul ăsta suspendat între lumi, sus, sus, între realitate și ficțiune, între liniște și cuvînt, între el și noi, Marcel Iureș își introduce personajul. Verșinin al lui din Trei surori montat de Alexandru Darie pe scena de la Grădina Icoanei, locotenentul Verșinin urca apăsat cele cîteva trepte care îl aduceau din umbră și neant în mijlocul acțiunii. În centru. Un ax în jurul căruia se vor învîrti verzi și uscate, vrute și nevrute, amintiri și, mai ales, dorințe, viitorul. „La Moscova!“ ar putea să devină iarăși realitate și nu vis datorită lui Verșinin. Garnizoana poposește la marginea unei provincii unde cele trei surori suspină după trecut, după punctul esențial al universului, Moscova. În locul în care nu se întîmplă mai nimic sosește locotenentul Alexei Ignatievici. Și își marchează venirea. Acest Verșinin, această intrare a unui personaj de altundeva, acest tip care îi ia mințile Mașei. Nu e limpede deloc dacă este un laș față de ea sau chiar își iubește nevasta, fetele, familia și nu vrea altceva de la Mașa cea ciudată și căzută lată în pasiunea iubirii – deși el îi vobește întruna despre boala fetelor, despre devoțiunea soției, în fine, nu analizăm acum și fiecare regizor a interpretat altfel valențele acestei povești – Verșinin-ul lui Marcel Iureș ieșea de nicăieri urcînd în forță cele cîteva trepte și orprindu-se în mijlocul scenei, atenției, viselor, deznădejdilor. Marcel Iureș trecea în revistă auditoriul, calm, atent, fără precipitare. Și aduna toate privirile, respirațiile, energia spectatorilor. Le prindea bine de tot și le ținea la el pînă cînd Verșinin anunța plecarea garnizoanei și a lui. Cu el intram în fiecare spațiu de joc, alternate genial de Alexandru Darie și scenografa Maria Miu, absolut genial, în fiecare conversație, în suspine, îl însoțeam și ne însoțeam. Rămîneam cu gura căscată de tiradele lui absurde, de bătut cîmpii și apa în piuă la lumînarea din față, care lumina așteptarea Mașei. Dorința ei. Sărutul. Iubirea. Fuga. „La Moscova!“… „La Moscova?“ Ceva… oare cine mai respira? Locotenentul lui Marcel înșiră cuvinte-boabe, povești, le sucește, le răsucește, pune accente năucitoare în propoziție, în frază, scoate de acolo alte sensuri și lacrimile Mașei, e înalt, demn, la datorie. Față de țară, de armată, de nevastă. Și cu Mașa? Mă tot duceam, iar și iar la Trei surori. Marcel găsea încă nuanțe noi pentru ce și cum rostește. Și învîrtește boabe-cuvinte-năluci-fumuri.
Am fost de cîteva ori la repetițiile lui Liviu Ciulei cu Visul unei nopți de vară, tot de la Grădina Icoanei, imediat după 1989. Toți îl adorau pe Ciulei. Fanatic, pătimaș, mai spus, mai nespus. Mai emfatic, mai interiorizat. Marcel îl urmărea pe Ciulei exact ca și cum era pe insula lui Prospero. În fiecare zi. În fiecare secundă. Pentru Marcel, Liviu Ciulei a fost Prospero. Am revăzut tipul acesta de relație, perspectiva asta, poziționarea asta într-o zi la Act, cînd Liviu Ciulei a coborît în viscerele orașului București ca să descopere ctitoria asta a lui Iureș, un teatru care a apărut din pămînt, de nicăieri, ca și Verșinin, și a devenit centrul lumii teatrale. Ciulei vorbea, se învolbura, îi propunea lui Marcel tot felul de lucruri – „uite, Marcel, acolo putem să facem o lojă, uite, Marcel, îți dau ție sala de la „Nottara“, ca să adaugi la asta și să duci mai departe gîndul meu, darul de la tata, uite, Marcel, e bine că arhitectul pune stîlp aici, și aici… uite, Marcel…“.
În Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu, spectacolul-manifest al generației mele, Marcel Iureș îl interpreta pe Horatio. Poate cel mai minunat Horatio. Poate că Toca a mai tăiat din textul acestui personaj, poate că nu. Nu mai știu. Horațio acesta mi s-a părut Însoțitorul absolut. Al lui Hamlet. Al meu. Al nostru. Ceea ce am numi ideea de însoțitor. Horatio era, în același timp, și un fel de dublu al lui Hamlet. Poate mai fără cuvinte, mai mult gesturi, tăceri, urmăriri de gînduri și zbucium, complicități. Un fel de oglindă în care s-ar vedea doar o altă față a lui Hamlet. Profunzimea ei. Căutările din spatele relațiilor cu ceilalți. Horatiu tace. Ascultă și îngăduie. Așa cum în „Richard III“ făcut de Mihai Măniuțiu la Odeon, imediat după 90 și după numirea lui Alexandru Dabija ca director al teatrului, regizorul lui și prietenul de o viață îl scormonea pe dinăuntru pe actorul său fetiș ca să prindă întuneric și lumină pe cuvînt, în ochi, pe mîiini, pe costum. În cutia neagră goală, Richard-ul lui Iureș zvîcnea de putere, dirija intrările și ieșirile morții, domina totul cu forța lui perversă, la vedere, dulce în vorbe, otrăvită în fapte, nu-și punea la vedere handicap-ul, era Diavolul cu lumina lui Lucifer, dracul gol, Îngerul căzut pe pămînt ca să-l întunece. Acolo, tot jocul era foarte în școala engleză de actorie, cea revoluționară cîndva, a lui Judi Dench și Ian McKellen de la Old Vic, pe sensul liniilor lui Shakespeare, pe ideea cuvîntului ca axis mundi, cuvîntul care răstoarnă, cuvîntul care clădește, tehnica rostirii, harul pe care îl ai sau nu să o faci ca nimeni altul. Unic. Memorabil. Așa cum era Bruscon, actorul, actorul lui Iureș din Creatorul de teatru de Thomas Bernhard, un spectacol genial făcut la Act de Alexandru Dabija, Irina Solomon, Valeria Seciu, Constantin Drăgănescu, Afrodita Androne, Vitalie Bantaș. Bruscon era portretul unui actor la apus sau dincolo de el. Erau și tușele discrete ale unui autoportret mișcat, a ceea ce este și ceea ce va fi. Emoția, discursul, bombăneala, cinismul, ludicul, discursul lui Bruscon-Iureș nu am să le uit vreodată. Atîta vreme cît voi avea memorie.
Prinț și cerșetor, rege sau țăran, ratat, panglicar, filosof, șmecher, cel din fața rîndului sau cel de duzină, Marcel Iureș are aură. El este actorul nobil. Cu rasă. Actorul smerit care știe ce înseamnă căutarea, umilința, nesomnul, cotloanele unde se ascunde un personaj sau altul și culmile pe care el se înalță și doar tu îl poți vedea și coborî în tine. Tu, Actorul care ridică zmee agățate de sforile umilinței. Ale ființei fragile și vulnerabile. Ale filosofiei de viață care te-a adus pe scenă și ți-a dat puterea să rămîi acolo, să-ți arate și înmulțească harul. Marcel vede lumea din el și lumea cea adevărată așezat pe linia rotundă, curbă, pașnică a unui deal. El cuprinde totul cu ochii. Tot ce descoperă cu simțurile ascuțite. El se războiește cu sine ca să intre în armonie cu personajele lui, cu ceilalți, cu el. Cu prietenii lui de o viață Mihai Măniuțiu și Alexandru Dabija, cu Liviu Ciulei, cu Lucian Pintilie, cu Gina Patrichi, cu Ileana Predescu, cu Toca, cu Cătălina Buzoianu, cu Costică Drăgănescu… Așa este el, Marcel Iureș: Clovnul filosof. Filosofia Clovnului său este în toate personajele făcute și nefăcute. Strălucitoare sau nu. În toate poveștile lui fabuloase despre artișii din teatrul românesc, despre cei de la care a învățat să vorbească pe scenă, să rostească, să se miște, să se inventeze, să nu trădeze, să nu trișeze, despre unchiul lui, despre mătușa lui, despre oameni și locuri, mașini și motociclete, cărți și note, sunete, înălțări spirituale și pomi fructiferi, esența lumii, a frumosului sau a ticăloșiei în cinci cuvinte cît viața și moartea la un loc.
Pentru mine, Marcel Iureș este Prințul alb din teatrul românesc.
La mulți ani, Marcelule!