Numeroși comentatori sunt de părere că PNL se află în pragul unei „rupturi“. Cauza? Existența a doi candidați la șefia partidului. Faptul că între cei doi se dă o luptă aprigă pentru putere e considerat un factor agravant. Cred că opinia cu pricina nu dovedește totuși un mod de gândire democratic. În democrație e normal să existe mai mulți candidați, precum și o luptă între ei. O problemă reală constă în mijloacele folosite, care, vai, sunt uneori departe de a fi democratice. Asta face ca lupta să fie inegală. În fond, presupunerea că rezultatul va fi o „ruptură“ a partidului, mai mult, indiferent cine câștigă, e o mare exagerare. Toate partidele „se rup“ la un moment dat al istoriei lor, dar nu neapărat când sau pentru că în luptă se află doi sau mai mulți candidați. Motivele sunt de obicei altele și le voi arăta mai jos. Așadar nu de o slăbiciune a democrației se cade să vorbim. PNL, dacă tot am început cu el, are o lungă tradiție a „rupturilor“, atât în prima parte a secolului XX, cât și după 1989. Nu ne ajung degetele de la o mână dacă ar fi să numărăm liderii tuturor facțiunilor PNL în ultima sută de ani. După 1989, au existat două tentative majore de a „rupe“ partidul, una când s-a desprins Aripa Tânără, nu cu mult după reapariția PNL pe scena politică, alta, când a luat naștere ALDE. Niciuna dintre aripioare n-a avut o soartă prea bună. AT a revenit în PNL, după primul eșec electoral, ALDE, și mai puțin norocos, a colaborat la guvernare cu PSD, sfârșind în groapa comună săpată de PRO România pentru partidul lui Dragnea. La rândul lui, partidul lui Ponta a ieșit din cărți ca urmare a singurelor alegeri parlamentare la care a participat. Așadar nu poate fi vorba de o adevărată „ruptură“. PNL a supraviețuit bine mersi de fiecare dată, ba chiar s-a reunificat sub conducerea lui Quintus. N-a scăpat în schimb de „ruptură“ FSN, care s-a „rupt“ în PDSR, ulterior PSD, și PD, topit în PNL, fapt mai greu de explicat, pentru că partidele de stânga sunt, peste tot în Europa, mai bine organizate decât cele de dreapta. Până și UDMR, cu toată baza lui etnică, nu politică, a avut o facțiune.
Revenind la PNL: el este, după ce a înghițit AT, apoi PAC și în fine PD (care și-a păstrat o aripioară în PMP al lui Băsescu, la fel de ghinionistă ca și celelalte aripioare la care m-am referit), cel mai complex, ideologic vorbind, partid actual. Și totodată cel mai expus riscurilor unei „rupturi“. Există totuși un motiv de optimism: PNL se află la guvernare. Și, încă, într-o coaliție, ceea ce creează disidențelor eventuale dificultăți suplimentare. De aceea e de așteptat ca unitatea partidului să fie salvată. O nouă aripioară va avea soarta celorlalte.
În ce mă privește, eu văd pericolul în altă parte decât alți comentatori, și asta, pentru că majoritatea disidențelor au fost rezultatul unor ambiții personale, dar care n-au dus la „rupturi“, ci la eșecul aripioarelor. Cauza principală pentru care unitatea PNL pare compromisă în momentul de față constă în nerealizarea până la capăt a fuziunii cu PD. Luați nume cu nume pe cei care alcătuiesc cele două tabere (deocamdată!) din PNL și veți remarca faptul că linia de demarcație trece printre foștii peneliști și foștii pediști. Asaltul contra lui Orban e purtat, în mare parte, de membri ai PD sau de nou-veniți în PNL. Câte un penelist vechi, ambițios nesatisfăcut, joacă și el cartea disidenței, dar asta contează mult mai puțin în rezultatul final. Am cunoscut personal o astfel de situație. Mi-am promis că voi rămâne în politică până când se va face cu adevărat fuziunea dintre PAC și PNL. Am renunțat când mi-a fost evident că o fuziune cu adevărat nu se va face niciodată. Și asta, în ciuda faptului că fuzionau două partide liberale. Între PNL și PD, diferența e mai mare. O fuziune adevărată e foarte puțin probabilă. Un motiv în plus de a exista pericolul sciziunii, dincolo, din nou, de interese personale. Situația nu e comparabilă cu aceea din USR-PLUS, altă formațiune în prag de congres, și ea cu doi candidați la președinție, fiindcă acolo USR domină clar sub raportul numărului de aderenți. În fine, Cioloș s-a erodat politic după câteva luni de guvernare în coaliția actuală mult mai grav decât după un an, cât a fost premier, ca și Barna, de altfel, ceea ce nu pare a crea totuși premisele unui al treilea candidat. Consecințele însă se văd limpede, și într-un caz, și în altul, în căderea în sondaje.