Relația lui Caragiale cu lumea Ardealului pare ambiguă. Dacă ne oprim la câteva dintre cele mai celebre personaje care poartă însemne ardelenești, începând cu celebrul pedagog-absolut Marius Chicoș Rostogan, observăm că varianta limbii române din spațiul intra-carpatin i-a provocat mereu autorului o veselie de nestăpânit.
Locul unde se petrece acțiunea din Poetul Vlahuță nu putea să nu-l inspire suplimentar pe Caragiale. Aflăm că orășelul cu populație majoritar românească se cheamă Opidul Nou și că el adăpostește pe eroul a trei procese de trădare de stat maghiar; ziarul românesc local se numește „Acvila carpatină“; în grădina popii Mantu, îngrijite de fiica lui Veturia, sunt sădite trei mari straturi de flori în culorile roșu, galben și albastru; iar tânăra copilă își începe fiecare dimineață cântând la pian Deșteaptă-te, române. La 1896, chiar și pentru cei mai înfocați partizani ai unirii Transilvaniei cu România proiectul nu trecea de o aspirație destul de vagă.
Dar visul părintelui Mantu în interpretarea lui Caragiale a avut totuși loc, iar istoria a mers înainte. Peste un deceniu și ceva, aflat acum la Berlin într-un exil din care simțea că nu se va mai întoarce, Caragiale are o ultimă tresărire în legătură cu visul din Poetul Vlahuță.
Într-una dintre ultimele sale proze, din 1909 (Peste 50 de ani), scriitorul, lansat pe panta amintirilor, evoca figura ilustrului său învățător de la școala primară, neuitatul Bazil Drăgoșescu, un ardelean venit la Ploiești și fixat acolo ca profesor. Elev în clasa a treia primară, micul Ion Luca a asistat la vizita pe care Vodă Cuza a făcut-o la școala lor, la discursul ținut de profesor în fața Domnitorului și la emoția copleșitoare încercată de toți cei de față, elevi, părinți, profesori și oameni obișnuiți. A doua zi, ploieștenii îl conduceau cu alai pe Cuza la ieșirea din oraș; ridicat pe capra trăsurii, Domnitorul le mulțumea, iar entuziasmul mulțimii devenea indescriptibil.
Finalul episodului merită citat.
„Așa entuziasm n-am văzut altul de-atunci și cred că numai odată s-ar mai putea vedea, dar acea odată sunt prea bătrân ca s-o mai sper apuca. Însă alții, mai târziu ori mai curând, tot o vor apuca; fiindcă, desigur, cine gândește că are să scape de asta se amăgește; căci de asta n-are să scape, decât poate atunci când Oltul și Mureșul or să pornească a curge de-a-ndaratele de la vale la deal – și nici atunci!“
Nu e greu să ghicim la ce se gândea Caragiale atunci când savura cu anticipație entuziasmul unanim, la fel de mare ca acela de la vizita lui Cuza la Ploiești. Oltul și Mureșul devin aici simboluri clare ale Ardealului și Țării. Deși știa că, probabil, nu va apuca acea zi, o simțea deja prin toți porii. Șapte ani dacă mai trăia, ar fi asistat la cel de al doilea entuziasm covârșitor al românilor.
Cine știe? Poate că cei șapte ani care i-au lipsit lui Caragiale pentru a-și vedea visul cu ochii n-au fost altceva decât o mică răutate divină la adresa scriitorului, pentru modul în care îi ironizase pe ardeleni, ironizase credința lor nestrămutată într-o victorie finală. Dacă cele mai fantastice vise se pot împlini până la urmă, de ce să nu credem că există și miracole?