București, kilometrul zero: Jour fixe

Lista provincialilor care bat la ușa unor rude ori cunoștințe din București cu gând că li se va deschide astfel chiar poarta raiului pe pământ e lungă, începând cu adolescentul care, în preambulul Enigmei Otiliei, trage cu nădejde de mânerul clopoțelului de pe strada Antim: „Se numea Felix Sima și sosise cu o oră înainte în București venind din Iași, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfârșise liceul, trecând și examenul de capacitate, și acum venea în București la tutorele său, Costache Giurgiuveanu.“ Faimosul schimb de replici – „Unchiul Costache? (…) – Nu-nu-nu știu… nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…“ – în urma căruia Felix rămâne buimac în fața casei, „așteptând o revenire asupra tăgadei“, e de fapt veto-ul de principiu pe care capitala „ajunsă“ îl opune provinciei dornice de emancipare. Un motiv preluat de Marin Preda în Risipitorii, unde patru tineri bat la ușa inginerului Gabi Sterian, iar el, observându-i de la geam, îi cere consoartei să-i facă cumva să plece. „Erau veseli toți patru, și se vedea cât de colo că veselia lor e provincială, că vin adică de foarte departe și aveau toți un aer cam prostesc, fără știință față de complicațiile vieții capitalei, crezând că dacă au venit ei în grup, de la o distanță așa de mare, surpriza și bucuria celor pe care îi vizitează trebuie să fie cel puțin direct proporționale cu distanța dintre orașul unde locuiesc ei și București.“ Unul din cei patru, mai „negricios și ciupit de vărsat“, precizează că sunt foști colegi de-ai lui Gabi, că l-au căutat și pe strada Toamnei unde știau că locuiește, dar o doamnă de acolo le-a spus că s-a mutat și le-a dat noua adresă: „Nu stă aici, spuse Mini, cu glas indiferent. S-a mutat și de aici. Tăcu câteva clipe, apoi adăugă: Chiar acum două zile s-a mutat…“

Romanul secolului XX acordă o atenție specială și un credit (aproape) nelimitat provincialilor sosiți în București pe cai mari. În capitolul al doilea al Răscoalei lui Rebreanu, un tânăr blond venit din Ardeal sună la poarta casei lui Grigore Iuga de pe strada Argintari și se prezintă: „Mă recomand Titu Herdelea, poet“. Urmează relatarea periplului care l-a adus în capitală tocmai din Amaradia, după ce o rudă sus-pusă i-a promis „că-i va face rost să intre la un ziar ca astfel să-și îndeplinească visul de-a îmbrățișa cariera scrisului“. Replica lui Grigore – „Ești naiv, amice, și tare mă tem că n-ai să te procopsești la noi! Îți trebuie îndrăzneală și cinism și aroganță dacă vrei să reușești“ – ar trebui să-i dea de gândit, cu atât mai mult cu cât un consătean ajuns agent secret în poliția Capitalei îi oferă și el „serviciile lui prietenești ca să nu fie jumulit ca toți străinii cari pică în acest oraș frumos dar foarte stricat“. Așa timid cum îl cred unii, Titu tace și face, iar când un director de bancă îi propune un post de amploiat, se bucură de refuzul politicos al noului lui protector, Grigore – „ce să caute un poet la bancă?“ – și murmură ca pentru sine, cu orgoliu juvenil: „N-a trecut el Carpații ca să ajungă funcționar la bancă.“

Din familia ambițioșilor gata să-și renege originile pe altarul carierei face parte și eroul romanului lui Gib I. Mihăescu Donna Alba. Mihai Aspru, al cărui tată e „doctor de târg și om cu stare“ într-un orășel din Oltenia, se prezintă ca un „don Quichotte din Zăreni“, deși rolul care i se potrivește ca o mănușă e acela de Julien Sorel dâmbovițean. Fugit de acasă și ajuns în București, o vede pentru prima oară pe Alba Ypsilant, inaccesibila soție a maestrului Georges Radu Șerban, chiar în ziua când își dă examenul de capacitate. Odată ce inima-i „de argat“ cade pradă viselor de mărire, nimic nu-i mai stă în cale: „În sfârșit, mi-am luat și licența și acum băteam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nicio osteneală de înfruntat în viață (…). Bani de mult nu mai aveam, pentru că leul se rostogolise rău de tot, și scurtă vreme după chefurile de capitalist retras la București, cu bani la ciorap spart, am băgat de seamă că vândusem pe nimic viișoara și casa părintească; dar eu știam să găsesc ușor și să duc cu bine până la capăt orice lucru hamalesc, și în privința acestui lucru nici Parisul nu m-ar fi înspăimântat.“

Portret de grup cu june provincial“ ar putea fi subtitlul Dimineții pierdute a Gabrielei Adameșteanu. Comentând o veche fotografie de familie, Yvonne Mironescu îi explică Vicăi că domnul care citește lângă gheridon e Papa, iar tânărul cu mustăcioară blondă, Titi Ialomițeanu: „Bun prieten de familie și cunoscuți de la Buzău, orașul lui Muti, bunicii mei și părinții acestui domn se frecventau la Buzău.“ La rândul lui, grație unor oglinzi narative abil puse față-n față, Titi își amintește cum, la sosirea în București, s-a lăsat epatat de salonul – în fond banal – al soților Mironescu, proaspăt căsătoriți și abia întorși dintr-un voiaj în Italia. Între timp, a deprins și el l’usage du monde, deși nu sunt decât câțiva ani de când „și-a depus prima carte de vizită împreună cu buchetul de flori ce se silea să-i amintească Sophiei Miclesco de anii comuni ai copilăriei lor, petrecuți în patriarhala urbe a Buzăului, și a fost cu gentilețe poftit înăuntru, nimerindu-se chiar un jour fixe“.