„Nu mi-a trecut niciodată prin minte ideea de a deveni scriitoare“, scria în Autobiografia sa Agatha Christie, pe numele ei la naștere Agatha Mary Clarissa Miller. Numele de scriitoare vine după căsătoria cu Archibald Christie, un pilot militar britanic. Visul viitoarei scriitoare era să devină cîntăreață de operă, dar, după destule lecții de pian și canto, timiditatea a împiedicat-o să meargă mai departe. Pe de altă parte, experiența aceasta a ajutat-o să scrie cîteva cîntece. Abia la 19 ani, țintuită la pat de o febră, la îndemnul mamei sale, care i-a oferit un caiet, Agatha a scris prima sa nuvelă. Apoi încă două, influențată de pasiunea mamei sale pentru spiritism și paranormal. Cum se întîmplă adesea, nicio editură nu s-a oferit să-i publice scrierile semnate cu pseudonimul Monosyllaba.
N-a acordat mare importanță scrisului, fiind mai preocupată să-și găsească un soț. Trecînd prin cîteva încercări nereușite, în cele din urmă l-a găsit. După căsătoria cu Archibald, s-a înscris ca voluntară la un spital, apoi a devinit asistent-farmacist pentru ca, mai tîrziu, să obțină diploma de farmacistă, făcînd o adevărată pasiune pentru otrăvuri și droguri. Ceea ce se va vedea în romanele sale viitoare.
Primul roman polițist, Misterioasa afacere de la Styles, îl scrie în urma unui pariu cu sora sa. Romanul va rămîne multă vreme nepublicat. Între timp, i se naște primul și singurul copil, o fiică, Rosalind.
Odată cu întoarcerea soțului de pe front, încep dificultățile financiare. Archibald se gîndește că veniturile familiare s-ar putea rotunji prin publicarea romanului scris de soție. În 1920 găsește un editor, The Bodley Head, dar succesul nu se arată. Cu toate acestea, Agatha Cristie semnează un contract care o leagă de editură pentru următoarele șase romane. Abia de la al șaptelea are un succes „de stimă“, reușind să vîndă 8000 de exemplare, de data asta la Editura William Collins, Sons.
De acum încolo va scrie și va publica într-un ritm de unul-două romane pe an. Va scrie și șase „romane serioase“, semnate cu pseudonimul Mary Westmacot.
Ceea ce mi-a atras atenția este o piesă de succes a Agathei Christie, Cursa de șoareci, care a stabillit recordul de cea mai jucată piesă — fără întrerupere din 1952. (Asta în ciuda unei receptări critice destul de rezervate după prima reprezentație). Pe 18 noiembrie 2012 a ajuns la 25 000 de reprezentații. Nimic nu părea să întrerupă acest succes. Apoi a apărut pandemia și cortina s-a tras pentru o vreme.
Cursa de șoareci reia o piesă de teatru radiofonic difuzată în 30 mai 1947, sub titlul Trei șoareci orbi, dedicată reginei Mary, văduva regelui George V. Pornind de la această piesă, Agatha Christie a scris și o nuvelă, dar n-a vrut s-o publice decît după ultima reprezentație a piesei. Asta pentru că nu voia ca spectatorii să afle, citind, deznodămîntul piesei. De altfel, ultima replică e o rugăminte: „Dragi spectatori, complici la crimă, vă mulțumim că ați venit. Și că nu veți dezvălui identitatea criminalului.“
Titlul piesei radiofonice a fost modificat la punerea în scenă, pentru că deja apăruse la un teatru din West End, înainte de Al Doilea Război Mondial, un spectacol cu titlul Trei șoareci care nu văd nimic. Pe cînd scria varianta pentru scenă, Agatha Christie s-a gîndit să ofere nepotului ei, Mathew Pritchard, un cadou pentru aniversarea a nouă ani: drepturile de autor ale piesei. Numai din aceste drepturi, nepotul ei a devenit milionar, fără a mai socoti că este unicul moștenitor al scriitoarei. Într-un mai vechi articol din „Le Figaro“, nepotul se destăinuie: „Pentru aniversarea celor nouă ani i-am cerut o bicicletă, dar bunica mi-a oferit drepturile piesei la care lucra. Am fost foarte dezamăgit.“
În același articol aflăm programul cotidian al maestrei absolute a romanului polițist:
„Vara, Agatha Christie era total la dispoziția familiei. Cu o precizie de ceasornic elvețian, făcea în așa fel pentru a termina, la sfîrșitul lui iunie, romanul pe care îl va publica în noiembrie. În fiecare seară, la ora ceaiului, citea familiei două capitole din noua sa carte, invitând să descopere asasinul. Invariabil, soțul ei punea în joc o sumă în timpul acestei lecturi cu voce tare și, invariabil, ghicea numele asasinului.“
Revin la Cursa de șoareci, al cărei șir de reprezentații a fost întrerupt de Covid. Autoarea vînduse drepturile de ecranizare producătorului Edward Small și regizorului Victor Saville, care intenționau să facă un film, avîndu-i în distribuție pe Tyrone Power și pe Maria Schell. Singura condiție din contractul vînzării drepturilor de ecranizare era una aparent normală: pentru a nu „periclita“ piesa, turnarea trebuia să înceapă la șase luni după ce se va fi terminat ultima reprezentație! Ghinion, vorba cuiva, piesa a continuat mult și bine, iar cumpărătorii drepturilor de ecranizare au murit de mult fără să filmeze măcar o secvență!
Din nefericire, secretul piesei nu a putut fi păstrat, așa cum și-a dorit autoarea. În 2010, Mathew Prichard a aflat, cu o ușoară dezamăgire, din ziarul „The Independent“ că în articolul din Wikipedia, dedicat piesei, se spune numele criminalului. Eu l-am citit, îl știu, dar, respectînd ultima replică a piesei, nu vi-l spun. Pentru a-l afla, mai bine mergeți la Londra, că se reiau reprezentațiile.