„Dacă toate acestea nu vor fi scrise, mă tem că vor dispărea fără urmă.“, constată protagonistul din romanul Aviatorul de Evgheni Vodolazkin, privind – de sus, cuprinzător, ca un aviator – peste evenimentele propriei vieți. În ciuda tuturor nefericirilor pe care le-a îndurat, este de părere că propria viață este doar opera lui, chiar condiționtă de către o serie de factori absurzi și tragici. „În istoria de peste o sută de ani a punerii monedelor de cinci copeici sub tramvai – observă protagonistul –, experiența mea este una dintre primele. Remarc în acest sens că acțiunile mele nu au fost consecința unui mimetism orb; eu am inventat acest lucru.“ Innokenti, în copilărie, punea pe șinele tramvaiului monede de cinci copeici pentru a vedea dacă mijlocul de transport nu se desface la trecerea peste ele, alegîndu-se „cu o colecție de strălucitoare bucățele de metal strivite“, devenite „o adevărată valută“. Nu putea demonstra precaritatea construcției „gigantului“ de pe șine, dar riscul de a se pierde în cadrul unui experiment îl pîndea dinspre viitor. Este vorba, desigur, despre experimentul criogenării, în care a fost antrenat în lagărul de muncă siberian. Arestat pentru o presupusă ucidere, în tinerețe, Innokenti este condamnat la muncă silnică, în insulele Solovki, în condiții greu de îndurat de un om, unde, la un moment dat, urmînd unui proiect stalinist, savantul Muromțev îl congelează, pentru a fi resuscitat în viitor. În opinia savantului, experimentul nu are șanse de reușită, dar e o alternativă la moartea, sigură, în frigul lagărului, prin epuizare fizică și psihică. După șaizeci de ani, este resuscitat de medicul neamț Geiger, fără să se mai cunoască formula medical-chimică folosită la criogenare.
Anii netrăiți
Existența protagonistului se întinde pe aproape o sută de ani. Include, într-un fel, un experimentul al punerii monedelor pe șinele tramvaiului, de continuă testare a rezistenței „construcției“, care poate fi una umană… Dar viața lui, a protagonistului, ce durată are? Cu tot „experimentul“ totalitar, în care este inclus înainte de a fi arestat. Copilăria, adolescența, o mică parte din tinerețea. Maturitatea aparține experimentului științific. Iar bătrînețea – revenirii la viață, existența împărțită între trăirea resuscitării și depănarea amintirilor, cu scop mai mult terapeutic. Și nu numai. Terapia – în vederea a ce, în cele din urmă? Trezirea din moartea criogenării se întîmplă într-o duminică, cu întrebarea legată de revenirea memoriei („O să-mi revină memoria?“). Re-facerea (vieții proprii, a lumii?) începe într-o zi de luni, cu zile numite, dar nu datate, într-un timp indefinit. „Simt un dor arzător de anii pe care nu i-am trăit.“, mărturisește Innokenti resuscitat și refăcut. Fizic și psihic. „Un fel de durere-fantomă – explică el. Bun, eram înghețat atunci – dar eram! Înseamnă că și timpul acela este timpul meu, că sînt răspunzător pentru el. Secolul XX îl simt ca fiind al meu tot, fără excepții. Cînd mă uit la un jurnal de actualități sovietic, mă văd în planul doi pe mine. Să fie întîmplător? Nu. Întîmplător poate fi considerat faptul că nu am fost acolo și că nu am luat parte la evenimentele prezente.“ (s. n.) Își asumă întreaga experiență a vieții. Cum pot fi recuperați și asumați anii netrăiți? Prin rememorare și scris. Scrisul devine măsura și expresia unei existențe, a unei societăți. În asociere cu arta. Atribut și cale în atingerea plenitudinii vieții și a adevărului acesteia: „Aspirația spre plenitudinea exprimării (pe care Innokenti o caută prin scris și pictură, n.n.) e aspirația spre plenitudinea adevărului.“ Adevărul despre trăire, prin trezire la viață și confirmare a existenței.
Scrisul ca aliat
Trezirea din somnul înghețului (care poate fi al individului, ca și al societății) se întîmplă în prezența unui „necunoscut“, cu un comportament considerat misterios, într-o primă instanță. Scoaterea de către pacient a mîinii drepte, în salonul de spital, „de sub pătură“ e ca și cum ar învinge o platoșă cotropitoare („acoperit de anonimatul meu ca de o zăpadă“). Se produce numirea, medicul Geiger își spune numele și profesia, apoi îl numește pe pacient, interogativ, ca și cum ar confirma o existență în desfășurare: „– Iar dumneavoastră sînteți Innokenti Petrovici Platonov, nu-i așa?“ Îndemnîndu-l oarecum pe pacient să-și re-cunoască existența. Da, lume se face (și reface? – atenție scriitori!) prin numire. Numire operată de alții și apoi devenită propria… operă. Simplu și direct. (Mai apoi apar complicațiile…) Provocarea amintirii, izbucnirea plînsului, recunoașterea incertitudinii, iscodirea gîndurilor, relevarea simțurilor… Și, la început de săptămînă (a Facerii sau refacerii?), „Lucrurile au stat cam așa. Geiger a adus un creion și un caiet gros. A plecat. S-a întors cu un suport pentru scris.// – Scrie tot ce s-a petrecut peste zi. Și tot ce îți aduci aminte din trecut, scrie și asta. Acest jurnal zilnic e pentru mine. O să văd cît de repede avansăm în problema pe care o avem.“ Pacientul, care are probleme cu memoria, nu are ezitări să se apuce de scris. Bolnav și medic stabilesc o metodă de lucru: eludarea datării, cînd lucrurile importante stau în amănunt, descrieri „din toate punctele de vedere“, pentru a lărgi treptat „aria legăturilor“. După care pacientul declară hotărît: „Iar eu m-am apucat și am scris totul – de ieri și de azi.“ Scrisul e funciar, fundament al ființei. Pe acesta se clădește/ reclădește existența. Și se consumă foarte repede o apropiere formală între rostirea orală (cînd s-au spus numele) și exprimarea în scris, ca și cum istoria lumii s-ar petrece în doar cîteva ore.
Scrisul, aici, are mai întîi un rol terapeutic. Îi stimulează (pacientului) conștiența. Pacientul o întreabă pe infirmieră cum o cheamă, aceasta îi răspunde, dar nu mai continuă dialogul. Innokenti Petrovici Platonov vine dintr-o lume a înghețului, lipsită de prezențe umane, și intră într-o lume văduvită și ea, mai ales la început, de asemenea prezențe. Se aseamănă oarecum cu Robinson Crusoe, din povestea citită de bunica în copilărie, într-o zi cînd „dincolo de fereastră, rafalele de zăpadă troienesc drumul spre școală“. Temerarul călător, suferind un naufragiu, „Este aruncat pe o insulă nelocuită, unde rămîne fără mijloace de trai, dar ce este mai important – fără oameni. Oameni în general.“ „Dacă s-ar fi purtat de la început cu minte…“, am putea să înțelegem că ar fi fost altceva. Dacă Innokenti s-ar fi purtat cu minte, înainte de a fi arestat și trimis în lagărul siberian… În salonul de spital, cu creionul în mînă, pacientul e îngrijorat că nu poate deosebi „amintirile de vise. Impresiile cu mai multe sensuri…“. În această încercare (de viață) de a desluși impresii și sensuri are însă ca aliat scrisul.
Recuperarea memoriei poate fi și o provocare de recuperare a cuvintelor, care au întemeiat cîndva existențe. Și chiar, mai întîi, „activarea“ aparatului fonator, care ține și el de un dat indestructibil: „Limba mea acționează încă, în mare măsură, de sine stătător: rostește ce e obișnuită să rostească, așa cum fac păsările vorbitoare.“ Și, da, folosirea cuvintelor. Nu-i o îndeletnicire ușoară: „Îmi amintesc niște lucruri spuse. Dar nici să mă omori nu-mi amintesc cine ce cuvinte a rostit. Și unde.“ În cele din urmă: „Se întîmplă însă așa: cuvintele nu s-au păstrat, dar imaginea o am în totalitate.“ (s. n.) În sens metaforic, dar și strict referențial, am zice. Scrisul efectiv, înșiruirea de cuvinte pe hîrtie, are și acesta un aliat, în descriere, care e plastică, chiar picturală („Descrierile dumitale sînt foarte vizuale…“, zice Geiger). Într-o sincopă a scrisului, cînd, prins de-o slăbiciune neașteptată, mîna nu-l mai ajută la scris, mintea îi aduce în memorie posibilitatea de a fi fost pictor cîndva și, deși mîna nu-l ajută (deocamdată) nici la desen, își descoperă disponibilitatea de a exprima plastic, de a modela, de a da formă unei construcții. Scrisul – configurator și reflexiv, probă de efort, total dezinhibat – se asociază acum cu disponibilitatea de a da „carnație“ plastică realităților evocate. Această latură configurativă a trezirii din îngheț are prioritate în terapie. Salonul de spital este organizat astfel încît să nu-l șocheze pe pacient prin inadecvare cu universul cunoscut cîndva. Cînd i se rupe tocul cu care scrie și solicită un altul, iar infirmiera îi aduce – din greșeală – un toc metalic; la exprimarea surprizei pacientului de a vedea așa ceva, cu care nu era obișnuit (în viața sa anterioară), Valentina îi aduce repede un… creion.
„Textualizarea“ lumii prin rugăciune
Trezirea prinde carnație, se lasă sensibilizată de sentimente. Innokenti se descoperă emoționat de prezența fizică a infirmierei: „Valentina s-a aplecat peste lampă, cu spatele la mine, și o ureche i-a devenit străvezie și trandafirie, mi-a venit s-o ating. N-am îndrăznit. Dar nici n-aveam putere.“ Puterea pentru scris (sau descris) va crește concomitent cu puterea de a trăi diferite sentimente, cu puterea conștientizării încercărilor vieții, a sinelui, a parcursului existențial pe care este angajat. Un exercițiu de deslușire a voinței. Cînd Innokenti revine cu întrebarea legată de ceea ce s-a întîmplat cu el, Geiger conchide: „Acest lucru […] trebuie să ți-l amintești dumneata singur, altfel, în locul conștiinței dumitale va fi a mea. Vrei asta?“ Și Innokenti comentează: „Dar nu știu nici eu dacă vreau. Poate se va dovedi că am așa o conștiință, încît e mai bine să fie înlocuită.“ Teribilă îndoială. Protagonistul nostru face presupuneri neașteptate. Conștiința lui s-ar putea dovedi vinovată, avînd în vedere societatea adusă de revoluția rusă, în care s-a format pînă în momentul arestului. Și chiar după aceea. Și nu-i vorba doar de conștiința lui, ci și a semenilor săi. Înlocuirea conștiinței sale cu a lui Geiger nici nu i se pare un proces imposibil, sau nefiresc. Doar a fost supus, ca și poporul său, unei proces de înlocuire a conștiinței (personale) cu una artificială, de construcție (psihologică) sovietică, impregnată de stalinism. Ar înclina să nu mai vrea o asemenea conștiință, dacă ar putea fi recuperată conștiința inițială, prin tratamentul de însănătoșire postdecongelare. Tot așa precum națiunea n-ar mai vrea nici ea o conștiință făurită de totalitarism, așezată în locul celei furate. În acest univers incert se insinuează, sanogen, textul sacru al rugăciunii Tatăl nostru rostit de pacient în gînd. O rugăciune care „textualizează“ lumea, o introduce în text, fie că acesta se manifestă oral, fie în scris. Reface, sau întărește, legătura dintre oralitate și scris, dar mai ales pune fundament vieții evocate, cu bucuriile întemeietoare ale copilăriei. Imaginea bisericii din copilărie îi re-întemeiază imaginea identitară națională, îi trezește în minte „țara acoperită de zăpadă, Rusia“. Tot așa precum un cuvînt de îndemn („Du-te fără frică!“), rostit de un „moș într-o uniformă de pe timpuri, cu decorații sub barba despărțită în două“ (timpuri datate de la nivelul copilăriei), îi dă putere să înainteze prin mulțimea unui salon și, eventual, să spună poezii. O putere care, după cum recunoaște mai tîrziu, nu-l va însoți întotdeauna în viață.
Clopotul spart
Scrisul urmează și armonizează poveștile vieții, cele spuse de Geiger (ca aducere în contingent) și ale lui Innokenti (recuperare a trecutului și a ființei care a fost și care ambiționează să devină participativă la evenimentele prezentului). Mijlocește translatarea dintr-o existență în alta, dintr-un timp în altul, „deschiderea totală a subconștientului“, desăvîrșirea construcției formei. Recuperează, cît poate, bucuriile reale, cum e Anastasia, revenită în memorie prin simpla rostire a numelui, căci „ce a fost bucurie rămîne“. Dar scrisul înregistrează și golirea lumii de sacru, dispariția „cărării pe apă“ și a îngerilor ce zboară, groaza că „totul se va cufunda în beznă, și nimeni nu știe ce are să înceapă în locul acestei frumuseți“ – senzații trăite prin revenirea în memorie – sau în vis? – a bisericii fără slujbă, cu clopote topite, iar clopotul mare zăcînd – „în mijloc“ – „cu o crăpătură adîncă“, de care „s-a lipit limba clopotului mic, dar el, clopotul cel mic, nu e“. (s. n.) În vreme ce-și performează limbajul propriu, pacientul medicului Geiger observă cum limbajul lumii din care a fost smuls se pierde, se aneantizează. Înghițit de nepăsare. Cu frica dispariției lumii, mari, sau a lumii reprezentată de familie, cu singurătatea pe care o antrenează. Va reuși să resemantizeze limbajul pierdut?
„Aviatorul“
Performarea scrisului nu înseamnă doar recuperarea trecutului/ a vieții sau identității prin scris, ci și ameliorarea metodei în sine de a scrie. Lui Geiger „între altele, i se pare că felul cum scriu eu nu e foarte obișnuit“. Ce se ascunde în această „neobișnuință“: stîngăcie a redării, necuprindere, neclaritate a exprimării, ițirea unei originalități? Pacientul devine atent la exprimarea celorlalți, din apropiere. Compatibilizarea modurilor de exprimare poate conduce, desigur, la facilitarea dialogului dintre interlocutori, la realizarea raporturilor integrative. E atent la diferite moduri de exprimare, oferite de canalele tv, pe care, la un moment dat, le schimbă frecvent, observă limbaje formale și non formale, dar mai ales ia aminte la virtuozitatea unui moderator, care poate vorbi fără întrerupere, „un om-limbă“. Transformarea vieții în simplă și continuă vorbire nu-i de căutat, desigur. Ne-am putea întreba retoric: limbajul afirmă sau recuperează viața, dar viața trebuie transformată în limbaj total? În timpul acestui proces de lucru asupra limbajului, comportamentul celor din preajmă se schimbă și el. Valentina începe să nu mai semene cu o soră de caritate, „își poartă părul desfăcut, și îi stă foarte bine“, se schimbă „comportamentul“ de tratament, recuzita, ambientul… Impactul pacientului cu realitatea zilei trezește tot mai puține emoții de partea celor care se ocupă de recuperarea sa. În această realitate își fac treptat loc și lucruri nenumite: „Anastasia și cu mine (la un moment dat, n. n.) împărțeam aceeași boală. Acum venea ea la mine și, culcată alături, îmi citea. Înțelegeam amîndoi că ceea ce se petrecea între noi cam depășea ceea ce înseamnă îngrijirea unui bolnav, dar nu vorbeam despre asta și nu încercam să numim acest lucru. Numești – sperii. Definești – distrugi. Iar noi voiam să păstrăm.“ (s. n. ) Se întîmplă aici o tulburătoare pliere a trecutului peste urgența prezentului. E protagonistul nostru pregătit pentru zguduiri? Zguduiri sufletești? Pentru scrisul istovitor? După părerea lui Geiger, în opinia lui Innokenti, „am fost atît de transpus descriind cum am fost bolnavi Anastasia și cu mine, încît chiar m-am îmbolnăvit“. Starea fizică îl determină să-și întrerupă uneori scrisul, jurnalul devenind, cu accepțiunea lui Geiger, o relatare discontinuă. Oare în existență totul este… continuu? Sau e asemenea unui pavaj realizat prin îmbinarea unor hexaedre din lemn, cu rosturi umplute cu smoală, peste care lucrătorii unui alt timp turnau nisip, ca roțile să alunece tăcut, fascinînd dimineți ale copilăriei?
Omul care își scrie/ descrie viața este întrebat la o conferință de presă dacă, în existența… anterioară, a vorbit cu scriitori, precum Blok sau Remizov. Întrebări hazlii. Sau dramatice. Innokenti, imitat de sală, începe să rîdă, apoi izbucnește în hohote de plîns. Și sala tace. Blok, de care se va fi interesat, dar pe care nu-l va întîlni, a scris poezia care i-a inspirat visele tinereții, Aviatorul: „Un zburător ca o săgeată/ În slobod iureș, năzdrăvan,/ Ca o fantasmă-naripată/ Porni-n albastrul ocean.“ (După Versuri alese, Ed. Cartea Rusă, Buc., 1956) Ocean al cerului? Sau al înghețului veșnic? Al lagărului exterminării? Săgeată și/ sau fantasmă? Pornire cutezătoare în aventura vieții și continuare a acestei aventuri în imperiul aspirațiilor înfrînte? Protagonistul suferă cînd din viața lui pleacă oameni, simțindu-se amenințat de oceanul pustietății… Dar se teme și să nu devină captiv, acum, în „capsula“ lecturii, ajungînd să se citească singur, suspicios că „Noua viață nu predispune la citit.“, că lectura a ceea ce a scris nu va realiza deschideri spre ceilalți. Înfrigurări produse de metodele de tratament – prin scrisul ca terapie, de la care, însă va avea mai multe așteptări –, pe calea învingerii frigului cosmic. În această etapă a îndoielilor legate de scris, află despre moartea mamei, întîmplată nu la mulți ani după arestarea lui și după primirea de către ea a unui bilet prin care cekiștii o anunțau că fiul ei a murit… de pneumonie, sfîrșindu-se, ea, de boala menționată în anunț. Vizitează cimitirul unde este îngropată mama, după participarea la o liturghie și după o vizită la capela Sfintei Xenia, cea căreia, în copilărie, la îndemnul mamei, i-a scris un bilețel. Nu-și mai amintea ce a cerut în bilețel, dar s-ar putea face oare o legătură între îndemnul mamei de a scrie și cel al lui Geiger, între scrisul ca rugăciune și scrisul ca terapie? Cu reflexe ale primului îndemn împlinite în exercițiul celui de al doilea? Mama este îngropată peste bunica, sub o cruce care nu-i poartă numele, pentru că „nimeni nu a gravat nimic, pur și simplu nu a avut cine să o facă“. (Absență, la momentul oportun, al celui care scrie!…) Rezultat al procesului de nivelare a identităților, de ștergere a acestora, de topire în creuzetul comun al neantizării. Ba poate să apară situația absurdă cînd „nenumirea“ e dată chiar de… numire, cum se întîmplă în cazul acelui ticălos Voronin (rămas în memoria lui Innokenti ca parte a acestuia?, cum se teme protagonistul), care poartă numele familiei Anastasiei. Învinge însă relevarea prezențelor prin simțire, precum aceea a mamei în locul ce nu-i purta numele: „Se simțea asta.“
Se consumă, în economia romanului, criza de ideal, ca și criza scrisului, dar apar elemente care mișcă lucrurile în continuare. Simțirea poate fi un motor care aprinde evenimentele romanești/ de viață, pentru a le duce mai departe. „Discursul“ romanesc își recunoaște dimensiuni ce lărgesc trăirea. În cimitir, vorbind despre moarte, Geiger are inspirația unui puseu umoristic (s-ar numi haz de necaz): „Interesant e diagnosticul (din înștiințarea despre condamnat, n. n.): pneumonie. Înghețîndu-te, cekiștii au dat dovadă de simț al umorului. Pneumonie. Ai răcit în azotul lichid.“ După asta, beau cîte un păhărel de coniac fără să ciocnească. Băutul fără a ciocni e un obicei specific înmormîntării. Părăsesc cimitirul fără să mai discute. Lasă iar loc gîndurilor. Unele morți te pot feri de altele, mai rele. „Ieșind pe poarte cimitirului“, Innokenti se gîndește: „bine că mama n-a apucat blocada“. Își face griji pentru soarta Anastasiei. „Pentru sănătate, pentru liniștea sufletului?“ Nu se știe precis. Există și experiențe ratate, precum cea a aviatorului care face mai multe încercări de decolare, dar, nereușind, este trimis la hangar. Situația e exprimată într-o altă strofă a lui Alexandr Blok: „Iar jos, sub arșița de soare,/ În pîcla deasă, fără vînt,/ Mulțimi de oameni și hangare/ Strivite-s parcă la pămînt.“ Da, aici, pe pămînt… „Dar în cer – acolo totul e altfel.“ Dimensiunea celestă e o alternativă? Unde te poate duce avionul? Poate că acolo nu-ți pot fi luate zgomotele și mirosurile, „neevenimentele“ (opinii, agrișul de lîngă gard, scîrțîitul portiței, plînsul copilului, ploaia pe acoperișul verandei – „tot ceea ce nu e suprimat de schimbarea guvernelor și căderea imperiilor“) –, din care ți-e dat să-ți alcătuiești un timp propriu, „pe deasupra istoriei“. O realitate de care, prin puniție, ai fost lipsit… Cu o (minimă?) șansă, dosteievskiană: „Ca să nu lași să fie distrus în tine ceea ce a mai rămas omenesc, trebuie să părăsești Iadul măcar vremelnic, măcar mintal. Să te gîndești la Rai.“ Cu vestea că Anastasia (mai) trăiește. Gîndurile legate de existența fostei și singurei lui iubiri îl fac pe Innokenti să conștientizeze mai clar „noua realitate“, spre care deschide ochii tot mai mult. O realitate în care Anastasia îi releva parcursul propriei vieți. „Anastasia cea bătrînă. Cînd ne-am despărțit, ea avea 17, iar eu 23 de ani. Acum ea are 93, iar eu cam 30 – aceasta este, dacă e să-l cred pe Geiger, vîrsta mea biologică. Eu am zăcut în azot lichid, iar ea a crescut, a înflorit, s-a ofilit, s-a ramolit. Se pare că firea i se schimbase în rău, își insulta colegii de muncă […], își numea soțul «insect㻓. Dar și-a păstrat numele, Voronina, cu care putea fi legată de trecut, un fel de cheie de acces în amintiri.
Scrisul umplut de simțire
Simțirea, cea trezită la mormîntul mamei, se deschide mai mult. Scrisul în sine se umple de simțire. „Tot ce scriu acum vine din emoție. Din conștiința mea care pîlpîie, pare-se, nu complet dezghețată.“ Dar avansată pe calea dezghețului. O caută pe Anastasia la spital, într-un „miros pătrunzător de urină“, unde „fără sută nu miști un deget“. O descopere, învinsă de neputințe. Învață să o îngrijească, să-i schimbe pampersul. Ea, care îi exprimă atît de bine propria condiție, de precaritate și revoltă : „Zace cu ochii închiși. Cu gura întredeschisă. Respiră greu. […] Mîna stîngă e pe pătură, făcută pumn, parcă amenință pe cineva. Pe cine? Pe bolșevicii care i-au omorît tatăl și m-au băgat pe mine în azot?“ Ne amintim de mîna lui Innokenti, dreapta, scoasă de sub pătura frigului…, la trezirea din criogenare. O reversibilitate. O schimbare de roluri. „E o fericire (recunoaște Innokenti, n. n.) că acest om există, că a rezistat pînă m-am întors la viață.“ O confirmare că viața nu e doar… vis: „Prezența ei pe pămînt e o dovadă că n-am visat viața mea dinainte.“ O confirmare a veridicității scrisului, a transpunerii vieții lui în scris. Scrisul îl însoțește în trecerea anotimpurilor: „Ultima zi de mai, mîine e vară. Scriu, abia a trecut de unu noaptea: de fapt, e deja vară.“
Zămislirea
Și iată cum existența lui Innokenti Platonov se edifică treptat, trezită din frigul inexistenței, clădită cu ajutorul memoriei transpuse în scriitură, umplută de… omenesc. Creatorii iadului de la Solovki distruseseră omenescul din oameni, „în timp ce Robinson – el, dimpotrivă, umanizase întreaga natură din jurul lui, […] o prelungire a lui, […] crea o civilizație din nimic. Din memorie“. Din detalii mărunte, care nu-i interesează pe contemporani. Gestul lui Robinson – ca în terapia prin scris propusă de Geiger. Dar scrisul își extinde caracteristicile. Nu e doar exercițiu terapeutic, descoperire a sinelui, rememorare, ci și cuprindere a realității, cînd cel care scrie își recunoaște și o desprindere strictă de sine, devenind „descriitor al vieții.“ O „descriere“ influențată, poate, după părerea lui Geiger, de talentul de pictor al pacientului. Scrisul, ale cărui funcții sînt acum recunoscute, devine (și) provocare: „Oare ce descriere poate reda un frig care nu se mai sfîrșește, zi și noapte? Sau foamea?“ Se observă, din această întrebare, cum de la scris nu se mai așteaptă să fie doar terapie. Totul se livrează, încet-încet, unei povestiri, dar nu uneia obișnuite: „Orice povestire presupune un eveniment încheiat, în timp ce aici e un înspăimîntător fărădesfîrșit.“ (s. n.) Intrarea în „lazaret“. Și ieșirea din acesta. Realizarea unei relații între trecut, prezent și viitor, privirea în veșnicie. Pierderea Anastasiei, care moare. Deschiderea spre Nastia. Contopirea cu aceasta: „Pătrunzînd în Nastia, știam că astăzi ea trebuie, negreșit, să zămisleacă. […] În clipa aceea chiar n-am mai știut dacă era Nastia sau Anastasia. Și am devenit tu unul pentru altul.“ Un „tu“ plin de semnificație. Un „tu“ reversibil, care cuprinde mai multe identități.