În romanul Vedenia, Cornel Nistea, creează o analogie de multe ori verificată, aceea că trezirea la viață după o suferință poate coincide cu sentimentul de dragoste, dar și invers. Haralamb, văduv bogat, „după două săptămâni în care zăcuse la pat, doborât de boală, chinuit de febră și coșmaruri (…) constată cum trupul i se trezise la viață“ (p.5) „i se păru că nu vede bine. La pârleaz, voind să treacă gardul, era Rusalina, vecina de dincolo de zăvoi“ (p.6). În acest climat edenic prinde viață povestea. Acțiunea se petrece în Munceluș, un sat din Ardeal, acolo unde oamenii își duc liniștiți viața de zi cu zi.
Simbolistica nu lipsește din povestea dlui Nistea, căci izvorul (resursa), laitmotivul întâlnirilor, se află pe terenul celui avut. Haralamb profită de vizita fortuită și îi oferă Rusalinei mere. Femeia, luându-le în poală, își dezvăluie picioarele și îl tulbură pe proprietarul deja înfierbântat: „Deodată făcu gestul acela din copilărie când primea ceva: puse cele câteva mere în poala rochiei și-n mișcarea ei neatentă Haralamb îi văzu picioarele cu pielea rozalie până deasupra genunchilor“ (p.10).
Elemente cheie zugrăvesc potențialul de conflict și în acest roman. Cândva, tatăl văduvului bogat a fost stăpânul socrului Rusalinei, de unde și aversiunea bărbatului ei, preocupat doar de păscutul celor două capre (singura avere), față de cei bogați la care nu vrea să se îndatoreze. Acest amănunt reconfirmă că moștenirea psihologică a familiei din care faci parte se poate păstra și, după caz, perpetuează antagonisme sau bune relații în membrii generațiilor următoare. Rusalin, soțul neglijent, trăiește într-o altă lume, captiv prejudecății față de cei bogați.
Ca atmosferă, poate și pentru că este o poveste ardelenească, până la un anumit punct, Vedenia are ceva din ambianța nuvelelor lui Slavici și Rebreanu. Încolo, subiectul e diferit și-și conturează un drum propriu. Cicălit frecvent de sora sa Miruna, văduvă și ea, Haralamb, ardeleanul tipic, își vede neabătut de-ale lui. Chiar dacă e străbătut de o obsesie erotică față de o vecină căsătorită, omul nu-și neglijează treburile, din contră, în pofida acestei preocupări chinuitoare și recurente, continuă să prospere prin muncă cinstită. Lambie nu face gesturi necugetate față de comunitate, din contră, rămâne un perpetuum mobile al acesteia, fiind centrat pe rezolvarea situațiilor care-i afectează bunul mers. C. Nistea evită deci tipare predictibile, astfel că protagonistul său, deși este un om bogat, nu este nici rău, nici răzbunător și nici urât. Un timp, fruntașul încearcă să se ferească de factorul care stă la baza frământărilor sale, tentația antagonică poruncilor biblice pe care clopotul satului i le trezește în conștiință. Dar în lipsa contactelor cu Rusalina, viața pare monotonă și lipsită de sens. Constant îl chinuie întrebarea: cum a fost posibil ca Rusalina să ajungă soția unui prăpădit care paște capre? Pe de altă parte, ca o voce din off, sora sa Miruna, îi amintește periodic că Rusalina este o sărăntoacă nedemnă de el. Îndărătnic, Haralamb este genul de om care zice ca ceilalți și face cum știe, găsind mereu o a treia cale. Pe de-o parte el amână orice decizie radicală, pe de alta trăiește din plin tensiunea erotică pe care Cornel Nistea a zugrăvit-o cu mare pricepere.
În altă ordine de idei, capitolul „Secerișul“, dă autorului prilejul de a conserva sub formă literară obiceiuri care cândva au fost adevărate borne identitare ale diferitelor comunități.
„U-iu-iu, holdă de grâu
Nu mai stați cu mâna-n brâu;
Fii tu gazdă veseloasă
Că holda-i așa frumoasă.“
Într-un astfel de cadru, Haralamb organizează o clacă la care o invită și pe Rusalina, dar aceasta nu dă un răspuns clar, temându-se că bărbatul ei va intra la bănuieli. Cu toate acestea „nu mică fu mirarea lui Haralamb când în șirul secerătoarelor o văzu pe Rusalina“ (p.86), astfel că văduvul înstărit retrăiește într-un mirific, în care munca se împletește cu distracția, tinerețea pierdută: „o văzu pe margine pe Rusalina și o luă la joc. O jucă cu patimă, ba chiar nebunește, încât toți ceilalți se opriră să-i privească pe cei doi cum zburdă“ (p.88).
Evitând prezentarea deznodământului, trebuie consemnat că se remarcă în proza lui Cornel Nistea o atmosferă realistă, greu predictibilă. Spusă într-un limbaj specific localităților din Munții Apuseni, Vedenia putea fi povestită doar în acest mod care sporește originalitatea construcției prozastice.