O vorbă înțeleaptă spune că fiecare om are în viață o cruce/povară de dus și o poveste de spus. În 1001 de nopți (recenta ediție pentru copii de la Humanitas) există o întâmplare de-a dreptul pilduitoare. Un neguțător pleacă pentru mai multă vreme în pelerinaj la Mecca, întorcându-se după șapte ani. Plecând, încredințează celui mai bun prieten un vas cu măsline, pe fundul căruia se aflau, bine ascunse, puse la păstrare, o mie de piese de aur. Pune vasul cu mâna lui într-un colț ferit din magazia prietenului, acesta asigu rându-l că la întoarcere îl va găsi neatins. Dar, după ani și ani de așteptare (prietenii îl credeau de-acum mort și îngropat), se întâmplă că, în timpul unei cine, seara târziu, când toate prăvăliile erau închise, soția celui rămas are poftă de măsline. Omul își amintește de vas și se duce să-l caute în magazie.
Găsește măslinele – cum era și firesc după atâta timp – gata putrezite: ele se păstrează cel mult trei ani – dar cu acest prilej descoperă adevăratul conținut, monedele de aur. Îi spune nevestei toată tărășenia, iar a doua zi ia banii, aruncă măslinele putrede, punând în locul lor măsline proaspete. Așază vasul în colțul lui, iar când, după vreo două-trei luni, i se întoarce prietenul, îi dă iarăși cheia magaziei (ca prima dată) să-și ia acasă ce era al lui. Iar când hagiul descoperă înșelăciunea și se plânge prietenului, încercând să recupereze paguba, acesta începe să facă pe prostul – sau pe niznaiul, cum se mai zice.
Nu se lasă înduplecat de cererile repetate ale celui păgubit, nici de insistențele prietenilot; și astfel, după scurtă vreme, cei doi ajung la judecată. Cadiul care le judecă pricina, cauza, cere păgubitului martori, iar pentru că acesta nu avea niciunul clasează repede cazul, exonerându-l pe amicul înșelător. Atunci cel înșelat se vede nevoit să facă recurs la autoritatea supremă – iar întâmplarea fericită face ca la conducerea țării să se afle în acea vreme vestitul calif Harun al-Rașid (anul 800 după Hristos), care avea obiceiul să iasă noaptea în recunoaștere, în legendarul Bagdad, să vadă cum se poartă supușii. Ce mișcări se mai produc prin oraș – obiceiurile nocturne ale cetățenilor dând socoteală pentru cele diurne.
Așadar, în chiar noaptea acelei zile califul, însoțit de marele vizir și încă un demnitar de vază ies la plimbare, deghizați în haine de negustori. Apropiindu-se de poarta unei case mai arătoase dintr-un maidan cu o curte mare, cei trei aud hărmălaie de copii. Un grup de țânci se jucau de-a… judecătoria. Puseseră judecător/cadiu, grefier, adică scrib, inculpați, martori, procuror și avocat: o curte cu juri în toată regula. (Jurații erau cei mai mulți, în casa aceea fiind mulți frați; plus alți copii de prin vecini.) Cadiul îi cheamă „la bară“ pe cei doi inculpați dar, spre deosebire de cel din realitate, judecătorul bătrân, copilul-cadiu are ideea isteață – și oarecum năzdrăvană – să… guste (se face că gustă) măslinele din vas. Cheamă și specialiști în domeniu, iar aceștia constată că măslinele care slujeau de paravan pentru monezile de aur erau nou-nouțe, culese de câteva zile. Această constatare determină sentința definitivă a tribunalului copilăresc: condamnarea fermă a amicului mincinos și hoț. Cadiul a poruncit să-l ia între iatagane, să-l urce în furci, la luminatele porți ale Bagdadului…“ (1001 de nopți)
Uluit de cele auzite, califul își dă seamă că pricina dintre cei doi amici: prietenul păgubit și cel lăcomit-ticăloșit a luat amploare, făcând înconjurul orașului și riscând să degenereze într-o răzmeriță, dacă el însuși nu face cuvenita dreptate. Marelui conducător al perșilor îi vine ideea salutară de a chema a doua zi la palat (serai) pe copilul-judecător, punându-l alături de el în sala de judecată și lăsându-l pe copil să repete judecarea cazului. Copilul o face la fel cum o făcuse în seara trecută – în aceiași termeni, astfel încât falsul prieten este condamnat de-adevărat pe baza dovezii cu măslinele. Ca să i se dea și lui o lecție despre cum trebuie privită procedura într-o judecată serioasă, cadiului bătrân i se face recomandarea să mai învețe legile „la picioarele“ (vasăzică sub îndrumarea) celui tânăr…
Despre „magistratura gândirii“ – superioritatea ei față de toate cele lumești tratează și cartea menționată în motto-ul acestui articol, tipărită de Editura Antet din Filipeștii de Târg. Mai mult decât legi moral-politice, ea cuprinde aforisme filosofice: despre viață și moarte, adevăr, înțelepciune; și mai cu seamă recomandări social-familiale pentru contemporanii lui Pitagora, „omul care spune adevărul și povățuiește cu înțelepciune“, cum l-a numit un oracol contemporan lui. (Dar la această minunată carte vom referi cu alt prilej – dacă se va ivi unul nimerit.)
*
Micul Rabin: Isus în templu la 12 ani. Un tânăr și nobil „extraterestru“
La evrei, la vârsta de 12 ani, se făcea Bar Mizva – confirmarea din zilele noastre obișnuită la catolici și protestanți: intrarea unui adolescent în rândul comunității. În Evanghelia după Luca, cap. 2:42, se află secţiunea cu pricina, dar prezentarea este destul de succintă. La vârsta „confirmării“, băiatul Isus – cum se exprimă doctorul-evanghelist „s-a urcat“ cu părinţii la praznicul Paştelor. Iar după trecerea sărbătorii, părinţii au pornit-o spre casă, siguri fiind că adolescentul Isus se află şi el pe acelaşi drum al întoarcerii, în compania unor tineri de vârsta lui, sau printre rude: unchi, mătuşi sau verişori. După o zi de mers au constatat că băiatul lipseşte şi s-au întors înapoi în Ierusalim: „După trei zile L-au găsit în Templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându–i și punându-le întrebări“ – Luca 2:46, s.n. Iar întrebându-Se cu ei înseamnă „a discuta cu ei lucruri profunde“, cum ne luminează o traducere liberă (Living Bibles). Mai departe, textul „nu ne ajută“ – cum s-ar exprima teologul hermeneut – , așa că ne vedem nevoiți să improvizăm.
Nimeni nu poate ști precis despre ce disputa tânărul rabin nazarinean cu bărbile stufoase: cărturarii și fariseii, învățătorii Legii (doctori în teologie); rabini și profesori de teologie de la școlile de profeți presărate ca mărgelele pe țărmul Mediteranei. Termenii pe care i-am subliniat anterior grăiesc de la sine: „șezând“ înseamnă că a luat loc între ei, ca unul de-al lor, fiind în măsură să le facă față. „Ascultându-i“ presupune răsunsul lor la întrebările sale istețe – apoi întrebându-i la rândul lui (luându-i la întrebări). Fără să intre în alte detalii, legate de subiectele teologice în discuție, textul ne spune: „Toți (cei) care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui“ (v.47, s.n.). Așadar, nu doar că le făcea față, dar îi și depășea pe toți cu aserțiunile Sale, care nu erau doar propuneri – ipoteze teologice – ci se ridicau la nivel de soluții. E foarte posibil să mai fi discutat aspecte controversate ale Legii ceremoniale – fiindcă se știe că, din 12 porunci scrise pe cele două table ale Legii, rabinii evrei au ajuns la 613 prescripții ceremoniale. Despre destinul istoric al poporului evreu ca popor ales și despre planul de mântuire conceput de Iehova de la începutul lumii: „înainte de a fi veacurile“.
… Până aici relatările textului biblic. Tot ce-am putea specula mai departe rămâne la nivelul presupozițiilor ușor (sau mai greu) previzibile. Aflându-ne noi în contextul unei mari sărbători evreiești – una din cele trei la care orice bărbat iudeu era obligat de Lege să participe, la templul din Ierusalim – este aprope sigur că tânărul învățat nazarinean a discutat cu cărturarii vremii despre semnificația Paștelor pentru poporul ales. La care în mod sigur Iisus a adăugat extensia acestei semnificații vechi testamentare înspre fenomenul Întrupării: descinderea pe planeta Terra a lui Mesia-Salvatorul. (Nu știm dacă s-a propovăduit pe Sine, cum va face mai târziu în sinagoga din Nazaret – dar câteva date teologice prețioase tot le-o fi dat, fie că ei L-au crezut, fie că L-au privit cu uimire și neîncredere, având în vedere și vârsta fragedă a tânărului „student în teologie“, care se găsise să dea lecții profesorilor îmbătrâniți „în rele“: în cunoașterea filosofico-teologică a vremii.)
La rândul lor, părinții „au rămas înmărmuriți“ numai văzându-L în ce postură se afla. Ei L-au cam certat pentru că se pierduse de membrii familiei, dar tânărul Rabin s-a apărat, declarându-le apăsat că locul cel mai potrivit pe pământ al Fiului era în casa Tatălui, și niciunde în altă parte. Ca și în alte împrejurări (la naștere, cu prilejul vizitei păstorilor și a magilor, urarea de bine a bătrânului Simeon etc.), Maria s-a dovedit mai sensibilă și mai receptivă. Ea „păstra toate cuvintele acestea și se gândea la ele în inima ei“ (Lc.2:19). Dar întâmplarea cu pricina a constituit excepția, fiindcă după întoarcerea acasă, la Nazaret, tânărul și nobilul „extraterestru“ (aceasta doar în sensul provenienței Sale celeste) a redevenit copilul ascultător care nu le ieșea din cuvânt.
… Îl descoperiseră în templu, teologhisind cu învățații vremii: „După trei zile L-au găsit în Templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări. Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui. Când L-au văzut, părinții Lui au rămas înmărmuriți“ (Luca 2:46-48). Iată-L pe tânărul Rabin în postură profesorală, în stare la acea vârstă fragedă să se întrebe cu perii cărunți și bărbile albe! Aceasta a stârnit cu siguranță o enormă nedumerire: „Nu-i acesta fiul tâmplarului – se întrebau concetățenii Săi – și nu sunt frații, surorile lui printre noi?“
Avem aici dovada certă că Fiul lui Dumnezeu poseda o zestre culturală nativă susceptibilă a pune în uimire. El profețiile Scripturilor le-a cunoscut pe viu, în cer, înainte de întrupare. Fiindcă toate chestiunile profetice s-au dezbătut în prealabil în Sfatul ceresc, înainte de a fi încre din țate profeților spre a fi difuzate, ajungând apoi pe pământ (și pe paginile Sfintelor Scripturi) într-o formă parabolică, exem plificativă. Referitor la cultura literară a lui Iisus și a discipolilor Săi, teologii afirmă cu îndreptățire că ei au folosit varianta biblică numită Septuaginta: traducerea din ebraică în greacă, realizată în Alexandria în secolul doi î.Hr. de 73 de învățați evrei; variantă care cuprindea toate cele 39 de cărți ale Vechiul Testament de astăzi, dar într-o altă ordine: Tora, Profeții, Scrierile, aflată în uz în tot arealul lumii elenistice.
În tot timpul activității Sale de trei ani și jumătate, Iisus citează des din Tora, din Psalmi și Profeți. Aceasta se întâmpla într-o vreme când cultura greacă era preponderentă – cultura cancelariilor – în tot bazinul Mării Mediterane, chiar și pe timpul stăpânirii romane (Noul Testament a fost scris în greacă.) Câtă vreme a trăit și „a locuit printre noi plin de har și de adevăr“, Isus Christos a fost Cuvântul întrupat – și rostit. Predicile și parabolele Sale: sfaturi și cuvântări practice, dublate de faptele Sale minunate, au rămas să fie ulterior consemnate (nu altfel s-a întâmplat cu Socrate). Dar ni se pare chiar absurd și inadecvat să-I pretinzi Logosului ceresc – în periplul Său pământesc – o instrucție mundană, în situația când El Însuși este Maestrul, Învățătorul – inspiratorul autorilor tereștri. El a inspirat revelațiile Scripturii – dar și creațiile „originale“ ale scriitorilor din toate timpurile: „prin lumina Lui vedem lumina“. Așadar, inclusiv lumina cărții.