Citesc în Le Figaro o știre despre o foarte ciudată tranzacție din lumea artei. Casa Christie’s a organizat, recent, o vînzare online pentru un fals. Nu orice fel de fals, ci unul numit, în mediile informate, Mona Lisa Hekking. Au participat la licitație paisprezece doritori, prețul de pornire fiind undeva între 200.000 și 300.000 de euro. Mult pentru un fals, nu? Ei, bine, ciocanul licitației a bătut la suma de 2,9 milioane de euro propusă de un cumpărător anonim! De zece ori mai mult decît prețul de pornire.
De ce ar cumpăra cineva un fals? În acest caz, răspunsul e simplu: în speranța că, de fapt, a cumpărat originalul. De unde speranța asta? Tabloul are o poveste interesantă care poate alimenta ideea că e vorba de original. O poveste care începe la 22 august 1911, cînd tabloul lui Da Vinci a fost furat din Luvru.
Dispariția lucrării a șocat lumea culturală. Printre cei bănuiți că ar fi instrumentat-o sau chiar înfăptuit-o s-au numărat Picasso și Appolinaire. Au circulat zeci de ipoteze, poliția a mers pe diverse piste care s-au dovedit, toate, false. Gioconda dispăruse fără urmă, fără vreun semn cum că ar fi ajuns în vreo colecție de artă secretă.
Realitatea era mult mai simplă. Cel care a furat tabloul nu avea vreo comandă, nu voia să se îmbogățească. Pur și simplu, după prinderea lui, s-a spus că omul, Vicenzo Perrugia, un zugrav italian care trăia la Paris, se îndrăgostise de Gioconda. Pentru că făcuse parte din echipele care au lucrat la niște reparații în Luvru, cunoștea perfect locurile, așa că, dis-de-dimineață, a furat tabloul și a ieșit cu el ascuns sub salopetă. Ajuns acasă, a pitit-o pe Mona Lisa sub pat și, păcălind-o pe propietăreasa camerei închiriate, și-a asigurat un alibi perfect.
Nepotul hoțului, Silvio Perrugia, citat de FranceinfoTV, a susținut, în documentarul despre acest furt, că bunicul lui „și-a creat o relație afectivă cu tabloul și, pînă la urmă mi-am spus că e bine că a furat o femeie, nu un bărbat“.
După doi ani de relație platonică, Vincenzo s-a gîndit, totuși, să vîndă tabloul, pe care l-a dus în Italia și l-a propus unui anticar din Florența. Constatînd că e vorba de original, anticarul a anunțat poliția. Prins la hotelul unde trăsese, hoțul a susținut că a furat tabloul din patriotism, drept pentru care Mona Lisa a fost plimbată și expusă în Italia înainte de a ajunge, în 4 ianuarie 1914, înapoi la Luvru, cu o notorietate mult crescută.
În 1960, colecționarul de artă Raymond Hekking a cumpărat, la o brocantă de lîngă Nisa, la un preț de nimic, echivalentul a zece euro de azi, o replică foarte reușită a Giocondei. Atît de reușită încât a acreditat, apoi, ideea, că e vorba de original și că la Luvru s-ar fi întors o copie. Sigur, întîmplarea corespunde unui pattern. Destule capodopere din diverse epoci ale artei au fost descoperite din întîmplare, prin tîrguri de vechituri. Așadar, ipoteza lui Hekking nu pare, pentru publicul avizat, chiar atît de deplasată. Mai ales că a urmat o campanie întreagă (Hekking a produs chiar un film documentar), diverși experți fiind chemați să-și dea cu părerea. În linii mari, concluziile experților nici nu infirmă, nici nu confirmă autenticitatea, lăsînd loc deschis tuturor ipotezelor. Colecționarul a făcut din demonstrația autenticității lupta sa de o viață. De unde și numele acestui tablou, Mona Lisa Hekking.
Rămîne, totuși, o întrebare de bun-simț: de ce ar fi furat cineva celebrul tablou pentru a-l vinde la o brocantă cu prețul unei sticle de vin mediu? Dar ce mai contează rațiunea atunci cînd spiritele sînt încinse de ideea „cenușăresei“ ascunse printre alte mărfuri în tîrgul de vechituri? O lucrare pe lîngă care, e de presupus, au trecut mulți, în tîrg, dar nimeni nu a avut „ochiul“ lui Raymond Hekking.
Muzeul Luvru, la rîndul lui, trebuie să se apere. Cum încă e valabilă zicala cine se scuză se acuză, ideea că după furt a fost expusă o copie nu a dispărut cu totul.
Proprietarul tabloului a fost convins, pînă la moartea lui, survenită în 1977, că la Luvru se află o copie și că el deține autentica Giocondă. Pasiunea cu care a militat n-a rămas fără urmări în lumea amatorilor și cunoscătorilor artei: „Și dacă e adevărat“? Așa că, paisprezece oameni cu bani au participat la licitație, atunci cînd casa Christie’s a scos la vînzare tabloul. Iar speranța că pot să expună, acasă la ei, adevărata lucrare a lui Da Vinci a făcut să escaladeze prețul pînă la aproape trei milioane de euro!
Pînă la urmă, chiar dacă nu e vorba de original, cumpărătorul deține cel mai adevărat fals, aproape la fel de celebru ca originalul. Dar cine poate garanta că la Luvru e originalul? În trei ani, cît a durat absența tabloului din muzeu, s-a putut executa măcar o copie perfectă care să înlocuiască originalul. Iată argumente cu care actualul proprietar al falsului își poate fermeca vizitatorii.
Nu pot să închei, fără să amintesc o „capodoperă“ din domeniul tranzacțiilor cu falsuri, petrecută în România. Cu câțiva ani în urmă, Victor Surdu a cumpărat un tablou (care s-a constatat a fi fals) pe care l-a plătit cu un cec dovedit, ulterior, fără acoperire.