Un poet blăjean din generația prepașoptistă – Ioan Rusu (1811-1843)

Într-o scrisoare către Al. Papiu-Ilarian, Simion Bărnuțiu își exprima convingerea că și din Școlile Blajului ar fi ieșit poeți și prozatori străluciți, dacă preocupările filologice exclusive și latinizante n-ar fi înăbușit aceste înclinații. O confirmare categorică și eclatantă avem în poeziile cvasi-inedite ale unor dascăli blăjeni din această perioadă: Timotei Cipariu, Nicolae Pauletti, Iosif Many și Ioan Rusu. Opera lor poetică, originală sau tradusă, este aproape necunoscută, zăcând în coloanele „Foii pentru inimă, minte și literatură“ sau ale „Gazetei de Transilvania“, cu pseudonime dintre cele mai curioase și mai încifrate sau pur și simplu nesemnate, pentru că aceasta era dorința lor exprimată limpede și categoric în scrisorile ce însoțeau aceste producții poetice. Acest anonimat dorit cu atâta ardoare se explică și prin convingerea incompatibilității între taina sacră a preoției pe care o slujeau și exersarea poeziei, dar și prin modestia lor funciară, chiar neîncrederea în vocația lor poetică. În perspectiva istoriei literaturii române, această neîncredere s-a dovedit greșită, pentru că poeziile acestor dascăli blăjeni sunt la nivelul poeților preromantici munteni ( Vasile Cârlova, Iancu Văcărescu) sau moldoveni (Al. Hrisoverghi, C. Conachi, Gh. Asachi) și cu nimic mai prejos de lirica de început a singurului poet ardelean cunoscut din această perioadă, Andrei Mureșanu.

A fost un scriitor cu un destin vitreg. Destin vitreg în contemporaneitate, prelungit uneori prea mult și în posteritate. Este autorul primului tratat de geografie universală, atât de frumos intitulat printr-o biblică metaforă, Icoana Pământului, scriitor și poet cvasinecunoscut, primul traducător în poezia transilvană din creația poetică a marelui romantic german Friedrich Schiller.

Ioan Rusu a avut o existență pământească dureros de scurtă, dar în care după îndemnul evanghelic nu a îngropat talantul, ci l-a sporit. A trăit numai 32 de ani, dar a lăsat amintirea unui profesor blăjean de înaltă ținută didactică și morală și o operă didactică valoroasă ( Icoana Pământului, în 3 volume, apărute la Tipografia Seminarului Diecezan, 1842-1843), dar și poezii, traduceri și corespondență pe care cercetătorii de mai târziu le-au identificat cu surprindere, dar și cu admirație pentru „necunoscutul“ Ioan Rusu.

S-a născut într-un sat din județul Mureș, Habic, din apropierea Reghinului, în 25 martie 1811. După mamă, era nepotul lui Simeon Crainic, vestitul preposit capitular și vicarul Episcopului Ioan Lemeni, care a inițiat în 1842 protestul dascălilor și clerului blăjean împotriva legii care prevedea introducerea limbii maghiare în biserică și în școala românească. Cu ajutorul moral și material al acestui venerabil unchi și-a făcut studiile, mai întâi gimnaziul și humanioarele la Alba-Iulia, apoi filozofia la Seminarul „ Sf. Iosif“ din Cluj ca „stipendist bobian“, adică bursier din fundația episcopului Ioan Bob, și, având o clasificare școlară eminentă, este trimis la Facultatea de Teologie din Viena, unde studiază timp de patru ani, între 1827-1831. În timpul studiilor vieneze citește pe marii scriitori romantici germani Goethe și Schiller. Pentru Schiller, ca și G. Bariț, va avea o prețuire deosebită, care se va concretiza mai târziu prin tălmăcirea câtorva din cele mai cunoscute balade schilleriene. La absolvirea studiilor teologice vieneze în 1831, se întoarce la Blaj ca profesor. Timp de 12 ani a onorat catedra liceului blăjean, predând istoria și geografia universală și având colegi de profesorat nume ilustre ale învățământului și culturii românești: Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, G. Bariț, N. Marcu, Dumitru Cristocean, Dumitru Boer. Este pentru învățământul blăjean o perioadă de ample înnoiri, la care Ioan Rusu își aduce contribuția cu toată însuflețirea: împreună cu colegii săi se gândește la apariția unei publicații periodice, a unei gazete, – prima din Transilvania – , îi găsesc și un nume –Nunțiul, dar după plecarea lui Bariț la Brașov, consideră că orașul de la poalele Tâmpei ar fi mai potrivit pentru apariția unui periodic românesc; inițiază mișcarea teatrală din Transilvania-tălmăcind alături de G. Bariț piese de teatru, interpretate de școlarii Blajului; colaborează la foile brașovene ale lui G. Bariț cu pseudonime care au putut fi identificate numai târziu, pe baza corespondenței sale cu redactorul „ Gazetei de Transilvania“ și al „Foii pentru minte, inimă și literatură“ și mai ales preia sugestia, fie de la Bariț, fie din discuțiile cu colegii de profesorat blăjean, a necesității unei „geografii românești“. Predă nu numai cu o mare bogăție de informație științifică, ci mai ales cu talent pedagogic și cu însuflețire patriotică, fiind unul din dascălii blăjeni cei mai îndrăgiți din perioada premergătoare Revoluției de la 1848. Contemporanii ne-au transmis imaginea unui dascăl distins, înalt, meditativ, preocupat de studiile și de cursurile ce urmau să fie susținute. Dintre colegii de catedră se simțea mai atașat sufletește de Simion Bărnuțiu. De altminteri Precuvântarea la „ Icoana Pământului“ (1842), care a fost publicată și în „ Foaie pentru minte, inimă și literatură“, cu titlul „Literariu“ și care este o strălucită pagină de polemică literară, este deopotrivă „ecoul“ protestului inițiat de curajosul său unchi Simeon Crainic, dar și o prefigurare a unor idei din Discursul bărnuțian susținând dreptul popoarelor la exprimare în limba maternă și egalitate în drepturi a națiunilor. Cu o activitate atât de laborioasă ( preoție, catedră, colaborări la periodicele lui G. Bariț, documentarea și apoi redactarea operei sale fundamentale, Icoana Pământului), era greu de prevăzut că acest dascăl blăjean își va sfârși viața pământească la numai 32 de ani, deși în scrisorile către redactorul foilor brașovene se plângea uneori de sănătate, iar T. Cipariu îl informa tot pe Bariț că Rusu a fost la începutul anului 1842 „rău bolnav“. Moartea lui pretimpurie în 1843 ( și după unele scrisori ale lui Simion Bărnuțiu, marele său prieten, suspectă) a fost o mare pierdere nu numai pentru învățământul blăjean, ci și pentru literatura și cultura română.

Ca poet Ioan Rusu este un Vasile Cârlova al Blajului. A publicat în „Foaie literară“ sau în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ patru poezii originale: Amorul, Despărțirea, Cântarea unei fecioare la semănatul florilor și Iubita părăsită – cântare sătenească. Nu este un cântăreț al „slavei strămoșești“, ca poetul Ruinelor Târgoviștei ci un elegiac erotic, într-o stihuire simplă și fluentă, influențată în mod evident de poezia populară. Amorul exprimă obsesia permanentă a chipului iubitei, care a pus stăpânire pe toate gândurile lui, îndepărtându-l și de la atât de plăcuta altădată, îndeletnicire a lecturii. Compoziția poeziei și mai ales finalul, prin acea mărturisire directă a supremației pedagogice a iubitei, amintește de postuma lui Eminescu, Cărțile. La Ioan Rusu ideea este exprimată direct: „Cărți iubite și științe, / Mai mult nu-s harnic de voi;/ Râz, că-i preste-a mea putință/ Să slujesc singur la doi/ Avut-ați a voastră parte/ Pân’acum într-al mieu dor/ Io trecui la altă carte/ Unde dascăl mi-e Amor“.

poezia lui Eminescu este o odă închinată lui Shakespeare, adăugând că pe lângă marele Will, mai are „un înțelept“ cu care „ problema morții lumii-o dezleg“ și, în fine, „mai am cu totul pentru mine/ Un alt maestru, care viu mă ține“. Încheierea lui Eminescu este insinuantă, dar mărturisind supremația iubirii asupra studiului:„ Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie. Nici el nu vrea să-l știe orișicare/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață/ Și decât tine mult mai mult mă-nvață“. Dacă în poezia Despărțirea expresia poetică populară dă vioiciune propozițiilor, nepoetic este didacticismul unor sfaturi date iubitei pentru a se feri de ispitele altor iubiri. Cântarea unei fecioare la semănatul florilor este considerată „ cea mai frumoasă poezie ce s-a scris în literatura transilvăneană până la 1840 “ (Ioan Chindriș). Este o duioasă „cântare“, înfiorată de misterul morții și de nădejdea învierii. Poezia are și o compoziție interesantă: prima parte, într-un vers tânguitor rostit de fecioară, vorbește despre soarta semințelor îngropate în țărână pentru a înflori și a rodi:„Sămânță-n grădină/ Te voi semăna/ Acolo țărâna / Te va astupa“. Fecioarei i se pare că ar putea auzi tânguirea seminței („Io în veci voi fi / Astupat-aice“) pe care o mângâie cu nădejdea răsăririi din pământ și a înfloririi:„ Sămânță n-ai frică/ Că floare vei fi/ Nu-ți va fi nimică/ Iar vei răsări“.

În partea a doua, sub forma unei reflecții de sorginte evanghelică sunt cuvintele poetului, într-un fel de paralelism sintactic: „Asămenea soarte/ Ne bagă-n pământ/ Când crâncena moarte/ Ne duce-n mormânt/ Vorbă îngerească/ Ne scoate afară/ Puterea cerească/ Ne face vii iară“. Întreaga poezie este de fapt o ilustrare în versuri a comparației pe care Sf. apostol Pavel o face în cap. 15 al Epistolei I către Corinteni, vorbind despre învierea morților: „Ce semeni tu, nu prinde viață dacă mai întâi nu moare. Și când semeni, nu semeni trupul care va veni, ci un grăunte gol, ca de pildă cel de grâu, ori de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă trup după cum îi place, și anume: fiecărei semințe un trup al ei“.

În octombrie 1838 îi trimite lui Bariț „două carmine (poezii în limbajul blăjean latinizant al epocii) pre sama «Foii pentru minte…», amândouă originale, dar cel mai mare imitat puțintel după o cântare de șezătoare“. Redactorul Foii pentru minte … reține una din aceste „carmine“, care-l și entuziasmează prin evidentul filon folcloric, oferindu-i un prilej pentru a îndemna și pe alți scriitori transilvani la culegerea și valorificarea poeziilor și cântecelor populare: „Această poezie cu atât ne este nouă mai bine venită, cu cât poetul s-au ținut mai mult de formele vorbirei norodului. Cântec sătenesc din Ardeal este acesta, unde cu îndrăzneală pot să zic că se află de acestea mai mult decât în oricare alta parte a României. Originale cum sunt, culegându-le din gura secerătoarelor, a torcătoarelor și a maicelor ce-și leagănă pruncii adormindu-i cu horile sale, ai putea să scrii tomuri întregi. Dar cine să adune și mulțimea descântărilor ritmice, de multe ori prea ingenioase care le strigă românul ardelean jucând fierbinte și fără a căror versuire mai nici nu poate să joace!“. Iubita părăsită este subintitulată „ cântare sătenească“ adică „poezie populară“. De fapt, în maniera lui Vasile Alecsandri din primul său volum Doine și lăcrămioare, poetul adoptă până la identitate forma și limbajul poeziei populare. Exprimând jalea unei fete, al cărei iubit este plecat departe, poetul folosește modul de expunere predilect în creația sa poetică, dialogul. Iubita părăsită întreabă pe călători străini din altă țară dacă nu au văzut pe cel drag. La răspunsul acestora, specific poeziei și baladei populare românești în special, că nu l-au putut cunoaște, chiar dacă l-au văzut, fata înșiră trăsăturile fizice ale iubitului, care conturează un portret asemănător cu al „ mândrului ciobănel“ din Miorița. De altfel, până la apariția Mioriței cu acel minunat ciobănel « tras printr-un inel» și cu «fețișoara ca spuma laptelui», portretul fizic făcut de Rusu iubitului din «cântarea sătenească» e cel mai plastic și mai sugestiv portret bărbătesc din întreaga poezie românească“ ( Vasile Netea). Ca în poezia populară și, în parte, ca în Cântarea Cântărilor, comparațiile ce alcătuiesc portretul fizic sunt împrumutate din natură și cu o deosebită concretețe sugestivă: trupul „ca un brad din Căliman“, ochii lui „ca două stele (când e ceriul săninos) sau ca două porumbele/ În un pom verde tufos,“ sprâncenele – un șir de mărgele, fața- „rumenă curat/ Ca și floarea rugului/ Parcă sânge ai picat/ În albeața laptelui“. Șirul acestor sugestive detalii portretistice expuse de „iubita părăsită“ se încheie cu convingerea că din aceste „semne“îl vor putea cunoaște, și cu adâncă mărturisire a suferinței sale, pe care numai venirea iubitului o poate alina: „Dimineața el mi-i-n minte/ Tot el când soarele-i sus/ Îl iubesc și-atunci fierbinte/ Când coboară la apus/ Și c-adâncă întristare/ Ce-mi rănește inima/ Numai el cu-o sărutare/ Mi-o poate vindeca“. Pe lângă valoarea artistică propriu-zisă, această poezie a lui Rusu are și o însemnătate în istoria folcloristicii românești: ea a impulsionat interesul pentru poezia populară în Școlile Blajului, și unul dintre studenții Seminarului Teologic, Nicolae Pauletti, alcătuiește în acești ani, 1838-1839, cea dintâi culegere masivă de folclor din cultura noastră: Cântări și strigături românești de cari cântă fetele și feciorii jucând… ( v. Bariț și contemporanii săi, vol. III, Editura Minerva, București, 1976, p. 353).

Ioan Rusu merită să rămână în istoria literaturii române și prin traducerile sale sau „carminele întoarse din Schiller“, cum le numea în savurosul său limbaj epistolar din scrisorile sale către G. Bariț: Tânărul la părău, Dorul, Vânătoriul alpicesc și Cătră Minna.

Ion Buzași