Margherita Rimi, „Vocile copiilor”

Culegerile de poezii ale MARGHERITEI RIMI (1957, Prizzi, Padova), medic specializat în neuropsihiatrie infantilă, s-au făcut remarcate prin tematica lor de un dureros impact emoțional, uneori printr-un plurilingvism strict funcțional, dar și prin topica de inspirație dialectală. Prologul „Dumnezeul copiilor“ la volumașul Vocile copiilor (Le voci dei bambini. Poesie 2007 -2017, Mursia, 2019) este urmat de cinci secțiuni ce își iau titlul de la câte o culoare: „Alb“, albul inocenței copiilor abuzați, „Negru“, negrul morții ce se abate odată cu bombele și asupra celor mici în Orientul Mijlociu, „Vioriu“, ca fețele minorilor puși să muncească în fabricile de textile, „Roșu“, roșul infamant aruncat asupra copilelor traficate, „Verde“, pentru pre- și adolescenții condamnați la suferințele neadaptării.

În majoritatea secțiunilor predomină relatările sincopate ale victimelor. Presărate cu vorbe adresate lor, acestea sunt întretăiate de scurte intervenții: ale agresorilor, în lașă defensivă, sau ale psihiatrului – se deduce –, care mizează pe puterea eliberatoare a destăinuirii. Amalgamate în memoria celui ce revine cu gândul la ele după ce le-a receptat pe viu, enunțurile trunchiate ale emițătorilor, formând un continuum, se înlănțuie uniform pe pagină, fără departajări grafice regulate; aleatoriile majuscule, rarisimele puncte finale alternate cu două puncte și gruparea capricioasă a versurilor (nerespectată în traducere) nu încetinesc fluxul frastic.

Că nu era nimic rău

îmi zicea că așa-i iubirea

Notă: încă nu împlinise șapte ani

dar a îndurat abuzuri sexuale

Fetița nu se mai dezbrăca

își îmbrăca păpușile

înainte de culcare

Îi tot spun

dar ea îmi zice mereu:

Tu trebuie să taci. Tu nu trebuie

să vorbești

Simt pietre în cap.

Teamă mi-e că el se întoarce

De mi se mai întâmplă

vreau să mor

De se mai întâmplă

De data asta:

Eu – Mă – Omor

Nu știu să scriu

Eu copiez sub bancă

îmi dau pantalonii jos în fața

colegilor mei

Acum ori mai târziu îmi spui de întâmplarea aia

Mă omoară de vorbesc de lucrurile alea. Mă bagă

la închisoare

Nu, nici o poveste. N-am ce să povestesc

Să facem un desen

întru totul adevărat, de vrei,

ori inventat cu totul

ori și așa-și-așa

Îi spuneam mamei:

Eu nu vreau să fac lucrurile alea

lucrurile alea –

Acum eu, apoi tu

trebuie să devenim

o poveste

Să ne luăm avânt

trebuie să ne facem mari

Câte ceva, am uitat

câte ceva, mi-aduc aminte

De-o să vorbești, o să spun că doar tu ești de vină –

Vreau să fug

Visez urât

asta i s-a întâmplat și

colegei mele de bancă

Mama mea spune că nu-i nimic

că după trece totul

uiți totul

Dar nu-s supărată pe ea

pentru că ea mama nu mi-a făcut

nici un rău

E adevărat sau e-o mincină

Mereu îmi pun aceeași întrebare

I s-a întâmplat și păpușii mele

I s-a întâmplat și colegei mele

mi-a spus ea, a scris sub bancă

Cum se poate să nu crezi

El e-un monstru, trebuie să stea

la închisoare

De povestesc

îmi zic că-s mincinoasă

că el n-are nici un amestec

că eu nu spun adevărul

Că totul s-a întâmplat

din vina mea

Ne arăta cum trebuia să facem

iar ceilalți se uitau

Mă punea să mă dezbrac

Vino, facem un film

vei ajunge faimos –

El e

El e, cel din poză

Ăl de-mi făcea pipi în gură

Eu scuip. Scuip și vomit

În gât aici am o piatră.

În ochi, am năluci

în urechi frici

și muștele ce-mi bâzâie-n păr

De prea de departe vorbesc

cei mari

și nu răspund

Suntem în acest punct:

de ajungi la frică, nu găsești

cuvântul

S-o spui pe de a-ntregul, fricii

îi trebuie un nume

Să-ncercăm să vedem cine

o numește

De există un nume

eu deja pot să chem

De există un nume

împreună

Putem. Să povestim

În desenul păpușii

toate cuvintele sunt în burta ei

Nu șterge

Întoarce foia

de nu-i loc aici

În desenul ăsta mă întrebi

de există o poveste

pe care să o pot scrie

E-un soare cald și o fetiță

Un caiet plin de cuvinte

are în cap

nu le știe pe toate câte vrea

să spună

Nu vreau să mă-ntorc acasă

nu vreau să mă-ntorc

Îmi spun că-s cu capul în nori

c-am visat

Îmi spun:

Dar ce-ai cu tatăl tău –

Nu vreau să mă arăt

Nu vreau să mai fiu atinsă

de nimeni

Nu vreau să mă uit la porcăriile

alea din film

N-ai voie s-o mai spui.

E secretul nostru –

Eu te iubesc –

O să i-o plătesc

ăluia de-acolo

Când o să mă fac mare

îl omor.

Copila era de acord

Ea ea a -nceput

Venea peste mine

Mă atingea

Mă săruta pe gură

Ea, ea-mi cerea – iubirea –

Nouă ani avea copila

iar cei mari ziceau

că era

o putoare

Tata mă viola

dar eu n-am spus niciodată

Mi-au zis să nu spun

că trebuia să-i apăr demnitatea

El era un carabinier

eu o copilă

cine să-mi fi dat crezare

Băiatul e bătut. Bătaie după bătaie

pentru că mi-aduce aminte de tata

Nu mai pot să șterg cele întâmplate

Alea nu erau mângâieri

mă subjuga cu vorba lui

Mă simt vinovat

Nu mai vreau să trăiesc

El era părintele meu spiritual

El

venea în patul meu. Mă mângâia. Mă punea

să deschid gura

să fac porcării

Copilul de-atunci n-a știut

să se apere

Mi-e scârbă de corpul meu

care pute

Acum mă duc la culcare și nu știu ce mi se va întâmpla

nu știu cum o să pot trăi așa

nu știu de voi mai rezista

Acum știu

că n-a fost vina mea

Acum știu

că eram doar un copil

Tu ai vrut-o –

Sunt o neisprăvită

îmi zic mica putoare

Mi-a zis ești frumoasă. Ești micuța mea logodnică

mă săruta cu limba

poate-mi plăcea ori poate nu

Acum am reușit să pun în

cuvinte întâmplarea aceea

am înțeles că aia nu era iubire

Nu mai mănânc vreau să dispar

să devin transparentă

Pentru că am îngăduit asta,

mi-e scârbă de copila de atunci

A fost găsit un cadavru

de sex feminin

9 ani după câte se pare.

Complet suspendat trupul

copilei atârnă de o funie

Se constată că picioarele-s

cu 40 de centrimenti

mai sus de podea, brațele

lipite de corp

De-o să vorbești, n-o să te creadă nimeni –

Capul e aplecat spre stânga. Nodul e poziționat în spate,

sub ceafă

Se constată o adâncitură oblică a pielii în jurul gâtului și

al beregatei

Tu i-ai sărit în brațe –

Pleopele-s închise. Culoarea facială, palid-vineție

Se remarcă limba scoasă între dinți. Un firicel de salivă

se prelinge în stânga,

de la gură pe bărbie

E vina ta. De ce l-ai lăsat –

Pantofii și rochia sunt ude,

pline de noroi

În casă totul pare la locul lui.

Se constată existența

unui scăunel la picioarele

patului

Se presupune că micuța

l-a folosit

pregătindu-și gestul suicidar.

Concluziile necropsiei:

moarte violentă datorată

sinuciderii prin spânzurare

Prezentare și traducere de Doina Condrea Derer