Evanghelia apocrifă după Don Quijote

J.M. Coetzee beneficiază de un traducător de excepție în română, Irina Horea, care a reușit să pătrundă la rădăcinile ficționale ale Lumii Noi și să le redea cu o remarcabilă acuratețe (îmi vine în minte traducerea poveștilor întemeietoare din Silmarillion și din celelalte romane fantasy ale lui J.R.R. Tolkien, născut pe teritoriul actualei Africi de Sud, mai precis în fosta republică bură Orange). Romanul Moartea lui Isus al lui J.M. Coetzee are cel puțin aceeași putere întemeietoare ca lucrările lui Tolkien, deși există diferențe enorme între operele celor doi prozatori. Moartea lui Isus încheie o trilogie începută în 2013 și probabil cea mai mare provocare a lecturii ei este aceea de a îi identifica dimensiunea religioasă. Lipsa ancorelor îngreunează răspunsul. Isus este, aparent, absent din „trilogia lui Isus“.

Prima comunitate în care se stabilesc personajele trilogiei se numește Novilla, probabil rezultat al unei contrageri și al unei sudări în mixonim a termenilor spanioli Nueva Villa (Orașul Nou). Novilla este Lumea Nouă cu simbolurile vechii lumi răsturnate. Pentru că vorbim despre un oraș al cărui nume e spaniol, trilogia lui Isus se construiește în jurul acestei limbi, o alegere justificabilă prin cunoscuta expresie a regelui Carlos I: „Hablo español con Dios, italiano con las mujeres, francés con los hombres y alemán con mi caballo“. Spaniola este și limba în care a fost scris primul roman modern din lume, Don Quijote, singura carte citită de personajul central al trilogiei. Davíd este un copil care la cinci ani vine însoțit de adultul Simón, asumându-și rolul de tată-surogat, pentru a se stabili în Novilla. Cei doi o caută pe mama copilului și arbitrar o identifică pe Inés. Davíd, Simón și Inés încheagă o familie de conjunctură, fiecare purtând în capsula numelui o întreagă serie de referințe biblice. David este numele regelui din stirpea căruia s-a născut Isus. Versetele Noului Testament îl prezintă pe Isus ca fiind „Fiul lui David“. Davíd poate fi numele sub care se ascunde împlinirea christică. Numele Simón amintește de dreptul Simeon, cel care face trecerea între Vechiul și Noul Testament și care nu putea muri fără să-l vadă pe Isus, deoarece ezitase în traducerea profeției lui Isaia să folosească termenul „fecioară“. Inés poartă un nume care nu se regăsește în onomastica biblică, dar care în spaniolă înseamnă „la que es pura o casta“, și care vine din latinescul agnus, miel, simbol al inocenței. Iată, așadar, o familie în care părinții păstrează relația castă pe parcursul celor trei romane, și care repoziționează familia lui Isus într-un cadru ficțional post-christic. Davíd este trimis la școală, dar se împotrivește formalismului instituțional, predicând noua învățătură precum Isus în templu. Comunitatea nu poate admite comportamentul tânărului. Familia părăsește orașul, fără a se călăuzi după stea, ci așezându-se în cea mai apropiată localitate, Estrella (însemnând stea în spaniolă). Davíd este înscris la Academia de Dans și se dovedește a fi excepțional. Intervin pe firul poveștii personaje noi, cu încărcătură biblică prin nume și fapte: Juan Arroyo, amintind de Sfântul Ioan Botezătorul (arroyo înseamnă în spaniolă curent, pârâiaș, sugerând botezul cu apă premergător celui cu Duhul Sfânt); Ana Magdalena, cu trimitere la Sfânta Ana, mama fecioarei, și la Maria din Magdala, prima femeie vindecată, discipol al lui Iisus și martor al învierii, și Dmitri, ucigașul Anei Magdalena, un om instabil, în căutarea pocăinței. Aparent fără referință în textul biblic, Dmitri pare a fi numele născut din cel al tâlharului pocăit, Dismas, devenit sfânt în catolicism și venerat sub numele Dimas în spaniolă.

De aici începe ultimul roman al trilogiei, Moartea lui Isus, în care Davíd se desparte de părinții adoptivi, ducându-se la orfelinat, apoi ajungând la spital cu o boală misterioasă. Moare în spital absent, anonim. În roman plutesc aerul rarefiat al întâmplărilor excepționale pe cale a se produce, dar continuu amânate, și moartea anunțată din titlu. Moartea însăși se instituie ca promisiune a unei lumi noi și liniștite, în care așteaptă Don Quijote cu reforma lui morală (p.124). Parcursul modelului biblic e urmat și-n cel de-al treilea volum al trilogiei, când Davíd afirmă apropierea de pedagogia christică a Învățătorului: „Înainte să-ncep să mor, voiam să mă fac profesor, zice băiatul“ (p.138). Noul umanism scoate în față un erou apropiat în inocență prințului Mîșkin, un copil care se asumă pe sine ca mesaj. O nouă religie se instituie, cea a lui Don Quijote, cu toate eșecurile privitoare la micile miracole așteptate. Trilogia lui Isus este o carte despre dimensiunea dumnezeiască a omului, despre latura lui divină, nu despre omenescul patimilor lui Isus. Nu de înțelegere e nevoie în această carte – o exprimă deschis Davíd –, ci de asumarea omenescului. Trilogia lui Isus este o profund religioasă și în egală măsură profund umană. Dar e o inversiune în încercarea noastră (a lui Toma Necredinciosul) de căutare a divinului: în lipsa minunilor, divinul se relevă prin umanitate, prin inocența dostoievskiană a prințului, dar și prin inocența celuilalt mare prinț al literaturii universale, cel al lui Saint-Exupéry, trăind pe steaua lui. Căreia în spaniolă, în limba în care te adresezi lui Dumnezeu, îi poți spune Estrella.