Premiat recent, la secțiunea „Literatura în limba maternă și literatura în limbile mi no rităților naționale” din cadrul Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul de versuri Függőleges állat (Animal vertical), Karácsonyi Zsolt a publicat, în traducerea lui George Volceanov, un poem lirico-dramatic scris cu peste zece ani în urmă. Despre Faust pe mări a scris deja o recenzie atentă în România literară Andrea H. Hedeș, oferind și informații legate de biobibliografia autorului; iar în „Steaua”, Răzvan Voncu a făcut volu mașului (diminutivul nu e, în cazul acesta, depreciativ) o lectură simbolică de profunzime. Dacă adăugăm și prefața doctă a lui Volceanov, rezultă că poemul inițial în maghiară, acum în română al lui Karácsonyi Zsolt este unul norocos.
De la bun început se observă ambiția poetului încă-tânăr de a rescrie un mit literar și cultural fără actualizările lexicale și referențiale ale corpusului textual „clasic”. Fie că e vorba de Marlowe sau de Goethe, pe care îi continuă sau de care se desparte în Faust pe mări, Karácsonyi Zsolt nu procedează la o modernizare forțată a textelor, în maniera unor regizori de teatru din generația lui care își exercită fantezia creatoare și asociativă folosind o piesă arhicunoscută ca pretext. Astăzi, când te duci la teatru să vezi, de pildă, Trei surori, îl vezi pe Cehov hibridizat cu Stanley Kubrick, Radu Afrim declarând că Cehov îi dicta și el scria… Pus în valoare, în românește, de traducerea exemplară a lui Volceanov, apt de a recrea un registru lexical aparte, deopotrivă „vechi” și atemporal, Faust pe mări stă, prin vocabular, între cele două dimensiuni: una a personajului care a făcut pactul cu Diavolul, cealaltă a arhetipului fondat prin el. Dacă tot m-am referit la o piesă de teatru stridentă, a lui Afrim, să menționez și extraordinarul Faust pus în scenă de Purcărete, pentru care am mers la Sibiu și care dădea spectatorului sentimentul că mitul faustic este actualizabil oricând și oriunde. Karácsonyi Zsolt a avut de „rezolvat” aceeași ecuație complicată, dar fără scenografia, recuzita, costumația, efectele vizuale, muzica și toate celelalte elemente care compun frumusețea intensă a unui spectacol de teatru. Ca Sorescu în Iona, autorul a construit textul în jurul unui personaj singur, obligat, și de data aceasta, la monolog interior și vorbit cu voce tare. Sorescu ar fi văzut poate în Karácsonyi Zsolt un „urmaș”, chiar dacă Iona este Iona și Faust e Faust. Indiferent ce nume și ce istorie ar avea în spate, un om singur gândește, simte și se exprimă la fel: „De scap întreg, nu vreau alte minuni./ Frate, mai ești aici, să îți vorbesc?/ Credeam că-i răsuflarea ta, când colo – era doar altceva. Vuietul mării”. Sau: „Ce bine-i să înoți făr’ afar’, ‘năuntru,/ fără pământul ferm de care/ încă-aș putea să mă mai sprijin”. Sau: „Vii amintiri în coaste mă izbesc,/ răsar balenele copilăriei,/ cică am tăinuit ceva/ și am mințit/ ca/ astfel/ să fiu mai fericit”. Aparte de aceste similarități cu teatrul parabolic sorescian, Faust pe mări are o evidentă structură dramatică, nu numai prin felul în care intră în scenă personajul, continuând a înota fizic și simbolic („urnește-ți brațele”, aude la un moment dat), ci și prin construcția poemului, în trei părți, fiecare dintre ele subîmpărțită în trei unități. (Voncu menționează „structura clasică de opus tripartitum, atât de răspândită în secolele al XVI-lea și al XVII-lea”.) Poemul despre care spuneam că este lirico-dramatic se citește literalmente ca o piesă de teatru, prima lui parte fiind de altfel compusă din tablouri intitulate chiar așa: „Primul tablou”, „Al doilea tablou”, „Al treilea tablou”. Fără a evita repetițiile, dimpotrivă, căutân du-le pentru a le marca simbolic, autorul va proceda analog în partea a treia, cu un crescendo, așa zicând, numerologic: „Primul semn”, „Al doilea semn”, „Al treilea semn”. E limpede că „al treilea semn” va fi și ultimul.
textul pendulează, așadar, între ceea ce știm despre Faust și ceea ce protagonistul pus în scena lirică de Karácsonyi Zsolt va face astfel încât să intre în conturul și înlăuntrul personajului clasic. Dificultatea unei asemenea întreprinderi nu mai trebuie subliniată. Întrucât cititorul cultivat a făcut cunoștință cu Faust, textul contemporan nu mai poate obține efecte de insolitare din povestea personajului, nici din simbolistica asociată ei. Poemul avansează într-o „albie” culturală deja formată și autorul riscă, pe lângă compararea cu modelele, o anumită predictibilitate a versurilor proprii. Ce pot spune ele atât de inedit, de vreme ce fac parte dintr-o poveste și un mit vechi? Ca și cum ar deveni conștient că nu face decât să ilustreze un scenariu pre-existent, Faust al lui Karácsonyi Zsolt, spre sfârșitul primului tablou (Noaptea), cere „un text nou” pentru o partitură reiterată: „Condu-mi privirea verde, Arion,/ spre insulele veșnic plutitoare,/ prea lung e drumul, cer un text nou pentru/ veșnic reiterata partitură”. Diavolul, care „e-n preajmă”, îi apare „ca o rudă cumsecade,/ veche”. Atât de strânsă e relația lor, încât Faust își spune: „De mă scufund:/ s-ar scufunda cu mine”. Diavolul e același, Faust e același, pactul este cel știut, partitura este veșnic reiterată – numai bietul autor din generația mea și-a asumat misia ingrată de a reface, în versuri, istoria simbolică parcursă și reparcursă de secole. Dar în loc de o „oboseală” și un manierism al textului nou, avem aici, dimpotrivă, surpriza unui poem proaspăt, remarcabil condus și cu imagini pregnante. Finalul tabloului nocturn repetă predicate în opoziție logică, alternând înotul cu zăcutul într-o succesiune de o monotonie ucigătoare: „Zac iar, zac și adorm, înot, înot,/ zac, mă trezesc din somn, simt că-s privit/ de cel ce vede până-n străfund”. Dumnezeu sau Diavolul urmează să-i grăiască personajului nostru, cel cu care ne putem identifica noi înșine, în măsura în care o recunoaștem: „Îmi spune să privesc adânc în mine,/ privesc în jur, nu văd nici o greșeală”. Noaptea, în regim realist și fantastic, simbolic și moral, se lasă peste Faust la finele primului „tablou” din „actul” întâi: „Nisipu-nchipuirii ‘nalță ziduri/ de fortărețe și castele./ Mă uit la apă, ea există sigur,/ și mă întind pe spuma-ntunecată”. În schimb, începutul celui de-al doilea tablou, Ziua, îl confruntă pe Faust cu lumina soarelui care îl face să distingă, din nou, culorile. Două versuri, remarcabil traduse de Volceanov, dau senzația aproape fizică a redescoperirii realității cu privirea: „Ca tencuiala de pe zidul casei/ îmi cad culorile în ochi acum”. Al doilea „tablou” va fi la fel de puternic, literar, ca primul și el aproximează vizual, în regim diurn, aceeași realitate fantasmatică prin care Faust înoată la propriu și la figurat: „Ce se zărea în bezna luminoasă/ se-ascunde-acum, de-a dreptul invizibil,/ și doar trecutul redevine ferm în/ materia aburindă de pe mare”. Faust, pe lângă orgoliul cunoașterii, îl are acum și pe acela de a fi un înotător lenevind la nesfârșit pe mările „întinse”: „Fac ce poftesc și n-am deloc nevoie/ de-odihnă, dar mă las/ pe spate, c-așa vreau,/ să lenevesc iar pe clăbucii/ dogoritori ai mărilor întinse”. Abia după câteva strofe, umerii lui vor fi „istoviți”: „Se conturează tot ce-a fost, se vede/ clar fiecare clipă ce se-apropie,/ timpul zbârcit îl iau în stăpânire/ și îmi înjunghie/ umerii istoviți”.
Nu stă în intenția mea să-l urmăresc pe Faust al lui Karácsonyi Zsolt citând versuri din fiecare „tablou”, mai întâi pentru că nu mă pot ridica la nivelul criticii de poezie a unui Eugen Simion, și apoi fiindcă autorul însuși nu poate ține „strocul” altfel decât aglomerându-și și complicându-și tot mai mult intriga. Mai apar și în părțile a doua și a treia versuri fericite, precum: „spațiul virgin am să-l preschimb/ în zdreanță depravată”; sau: „Cu tâmplăria țăndări laolaltă,/ Timpul mă zgâlțâie.// Mă-nșfacă,/ apoi mă scuip-afară”. Însă autorul își duce poemul în prea multe direcții deodată, iar personajul lui abia mai răsuflă de câte semnificații profunde e obligat să se achite. Faust riscă să devină aici un Sisif al propriei simbolistici.
Cu această obiecție, să spun despre Karácsonyi Zsolt că e un scriitor în toată puterea cuvântului, la nivelul celor mai buni din generația 2000 de poeți români.