Luna plină se poate revărsa în orişice moment

Și, de aceea, sînt pregătită să prind pe pămînt sau în cerul din capul meu un strop din Lună. Cînd se întîmplă asta, îl duc acasă repede, repede. Îi fac culcuș în mintea mea, îl ocrotesc, îi spun că-l iubesc. Îl hrănesc cu ce și cum pot. Stropul crește. Crește. Și se împlinește. Să-l scot din mine și să-l pun înapoi printre stele? Iar și iar e Lună plină.

Cam așa ar putea să fie și cu un artist. Un regizor, un coregraf îl ia în universul lui și îl însămînțează. Dacă prinde, rodul se înalță. Gigi Căciuleanu a făcut asta cu mulți dansatori, balerini, actori. Aducînd, cred, mereu un omagiu celei care l-a însoțit și l-a învățat să fie liber. Un spirit liber. Pasărea măiastră: Miriam Răducanu. Mi se pare că exercițiul pe care el îl face mereu și mereu cu tineri din toată lumea este ca o linie miraculoasă în care cerul se îmbrățișează cu pămîntul. O linie perfectă, infinită, lungită la orizont. Pentru că așa arată, pentru mine, tandra îmbrățișare a lui Miriam și a lui Gigi.

Pe Lari Georgescu l-am văzut prima dată în casa lui Miriam Răducanu. Era încă student, aproape termina actorie la UNATC și corpul lui încerca să-și exprime o neliniște. Un tip de căutare. Miriam, Cornel, soțul ei și cu mine priveam zbaterea nașterii unui flutur, captiv în tot felul de straturi. Altădată, tot în sufrageria lor, am urmărit-o pe Clara Flores. În aceeași formulă. Generozitatea marilor modele prinde aripi în discipolii fideli. Bucuria mea este că am putut să prind și zborul. Lui Lari Georgescu i-am văzut cam toate spectacolele. Nu în toate a avut neapărat ceva de spus cu personajele sale. I-am văzut strădania și tenacitatea. Ani de zile. I-am admirat munca enormă și împrietenirea cu rostirea cuvîntului. Relație stîngace la început.

Pe Alina Petrică am văzut-o tot la UNATC, la cîteva examene de clasă, la cele de absolvire. De mult, eram invitată tot timpul la școala de teatru din București. Pe cei mai mulți actori importanți de astăzi, pe regizori, din toate teatrele, pe cei mai tineri, angajați sau independenți convinși, de atunci îi știu. Pentru mine este cu totul extraordinar să fiu parte, martor din parcursul lor. Din formarea și devenirea lor. Alina Petrică a venit la audiția pe care Răzvan Mazilu a făcut-o pentru proiectul nostru din Festivalul Național de Teatru cu musicall-ul West side story. S-a creat, de la o zi la alta, de la o lună, la alta, o trupă. Un nucleu de artiști compleți. Foarte tineri. Foarte talentați. Foarte devotați. Foarte, foarte muncitori. Pe mulți dintre ei, dar și pe alții, pe care i-am tot descoperit, i-am invitat la toate workshop-urile pe care le-am organizat cu cei mai mari regizori sau coregrafi, dansatori de aici și de afară. Astăzi, acești actori sînt angajați în trupe serioase, joacă, repetă, joacă, se aruncă, uneori fără plasă de protecție, în proiecte unice. Îi admir. Și cînd nu le iese. Pentru că nu întotdeauna forma finală este cea decisivă. Ci drumul. Deschiderea, curajul, chiar și iresponsabilitatea, mizele greșite. Îi admir și pentru că au înțeles rostul disciplinei, al muncii constante, al pregătirii, al efortului fără de margini ca atunci cînd „vine“ întîlnirea să fii pregătit. Este ceva dintr-un ritual sacru. Nu îmi este indiferent din ce fac, pe orice scenă, în orice fel de spectacol. Și cred în ei. Caut să-i susțin.

M-am mirat puțin cînd am aflat că Marius Bodochi, directorul Teatrului Dramaturgilor din București, l-a invitat pe Gigi Căciuleanu să monteze un spectacol. Nu doar pentru că eram în plină pandemie. Mi s-a părut un gest elitist. Fiind mai atentă la repertoriul teatrului, la plaja foarte largă de proiecte, la prezența masivă a tinerilor, mulți dintre ei excepționali, am perceput „Jungla TeVe” ca pe o prezență normală. Pentru acest spectacol de teatru-dans este unul dintre cele mai minunate pe care le-am văzut la noi. Sau nu numai la noi. Pentru că Alina Petrică și Lari Georgescu fac performanță în profundul sens al cuvîntului. Și ca actori, și ca dansatori. Pentru că Gigi Căciuleanu i-a învăluit în cuvintele lui, în tipul lui de ludic, de oniric, iar cei doi și-au deschis aripile. Perfect. Zborul lor este perfect. Înălțător. Legătura între textul scris de Gigi Căciuleanu și gest este traiectoria elaborată între întîi stătătorul cuvînt și ce se naște din el: gînd, idee, himere, vis, coșmar, corp, Adam, Eva, îngeri, demoni. Alina Petrică, la prima colaborare cu Gigi Căciuleanu, și Lari Georgescu rostesc, însușit, poeme-idei scrise de Gigi. Ca o lume ciudată, ca un fel de limbă dintr-un turn Babel al Poeziei.

Luna mai

E o lună plină

Exact aşa cum e şi cutiuţa mea

Plină cu bomboane tari

Nu mi-au încăput toate

Şi a trebuit să mai las şi în halat

Unde s-au topit

S-au încleiat

S-au contopit cu catifeaua ponosită

a buzunarului

E o capcană

Asta nu înseamnă

Că trebuie să-ţi dai cu cana-n cap

Şi nici să-ţi torni capul în cană

E pur şi simplu periculos

Luna plină

Se poate revărsa în orişice moment

Şi atunci te poţi trezi oricînd

Cu vestea neplăcută

Că luna MAI

Nu MAI e Lună”

Sărituri pestevenții și registre, scufundări în peisaje exotice, explorări de spații primordiale, o călătorie a lui Adam și Eva în mintea năstrușnică a lui Gigi Căciuleanu. Povestea poeziei este și povestea poeziei corpului. Al unui anumit tip de filosofie. Exemplar rostită și întrupată pe scenă de cei doi actori sau dansatori, sau și actori, și dansatori, dansactori, Alina Petrică și Lari Georgescu. Senzualitate, inteligență, perfecțiune. Un Ea și un El. Feminitate pură și masculinitate pură. Seducători. Maturi. Altfel. Corpurile lor desenează cuvinte și imagini, țîșnesc în vibrația unor lumi fabuloase, într-un joc în doi, în doi și cu doi, în siaj-ul unei întîlniri magice ca aceea dintre Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu. Într-o cutie neagră, în costume negre, minimaliste, ca niște tușe pe trup, cu accente de roșu pe ici, pe colo, pe tălpi sau prin alte puncte esențiale, cei doi, Adam și Eva, Îngeri și Demoni, Făt Frumos și Ileana Cosînzeana, ispitiți și ispititori, căzuți în păcat sau înlățuiți într-un manifest al iubirii salvatoare, armonizîndu-și ritmul, pașii, liniile, invenția de gesturi, de mișcări, combinațiile, succesiunea, plastilina pe care o lasă modelată de lumile lui Gigi Căciuleanu. Mentorul și Discipolii lui pe scenă. Împreună. Vizibil, ivizibil, inițiere. Am ales să fiu cu ei în Paradis, în Paradisul pierdut, în ce leagă și dezleagă femeia de bărbat, în topirea unuia în celălalt, în spațiul inteligent al rostirii, mai bine de o oră, a unui discurs poetic ieșit din țîțînii convenției, în amalgamul de afirmații și negații, de tumbe ale definițiilor de ceva sau altceva, de amestec de alb și negru și roșu, de hocu-pocus în fiecare element al creației. Nu m-am înghesuit să îi urmez în partea de junglă tv. Am simțit-o ca pe o lipitură. Schematică. Ca pe o justificare, poate, a pandemiei, a lucrului ciudat pe zoom, a prezenței sufocante în viața noastră a tuturor tipurilor de ecran. Ca pe ceva, poate, prea concret într-un demers din altă substanță și de altă consistență. Poate că aș fi simțit nevoia să aud mai mult universul sonor al lui Adi Nour, care călătorește cu mine în Paradisul lui Gigi, al Alinei, al lui Lari. Poate că prea puțin. Nu dau eu măsura lucrurilor. Mai las să spună cîte ceva și tăcerile.

Am văzut acest spectacol de două ori. După prima reprezentație, IMPECABILĂ, am citit și recitit acasă textul lui Gigi Căciuleanu, tipărit integral în caietul-program. Ca în Occident. După a doua reprezentație, am încercat să rămîn cît mai mult în transa artiștilor Alina Petrică și Lari Georgescu ca să trag și să tot duc departe sămînța bucuriei performanței lor. Pînă într-un strop. De Lună. De Lună Plină.

Oglinzile cu chipuri de abur ne înșeală

Nu poți fi sigur dacă ești Nu ești

Cele cinci simțuri nu sînt decît povești“.

Teatrul Dramaturgilor Români, Gigi Căciuleanu Romania Dance Company, Fundația Art Production: „Jungla TeVe“. Un spectacol de teatru coregrafic de Gigi Căciuleanu (text, dramaturgie, regie, mișcare). Muzica originală: Adi Nour. Scenografia: Corina Boboc. Light design: Elian Mihai Culiță. Cu: Alina Petrică și Lari Georgescu.