În anii în care Dvs. făceați politică, România avea, din cauza mineriadelor din 1990 și 1991, o imagine externă deplorabilă. Grupul de la Visegrád, format în 1991, cuprindea Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria, nu și România. În anii din urmă, și Ungaria, și Polonia intră în definiția statelor iliberale. Cum explicați acest regres al unor „campioane“ estice în democrația postcomunistă și progresul înregistrat de România, în condițiile în care, după cum arătați anterior, clasa noastră politică este mai slabă decât cea din anii 1990?
România n-a făcut parte din Grupul de la Visegrád din motive geopolitice, mai degrabă decât strict politice. Cât privește deriva din ultimul deceniu a unora dintre statele Grupului, ea are cauze exclusiv interne. În fine, „progresul“ României este la fel de greu de apreciat ca și „regresul“ statelor din Grup. Atât sub raport politic, cât și sub raport social și economic. Iliberalismul a câștigat teren în toate. În ritmuri diferite și în perioade diferite. În Polonia, procesul liberalizării economice a coincis de la început cu acela al democratizării politice. Guvernul de dreapta al lui Balczerowicz a stat la putere treisprezece luni, în decursul cărora a făcut toate reformele necesare ieșirii din comunism. România a fost singura țară din Est care a înlocuit regimul comunist cu unul de stânga. Nici vorbă de liberalism. Așezarea societății s-a făcut în aceste țări pe baze diferite. Ți-am vorbit deja despre lentoarea reformelor la noi. Ritmul a contat enorm în evoluția situației sociale și economice. Politicul a jucat la noi prin reflex, preluând cu dificultate și cu întârziere inițiativa liberalizării. În Cehia, lucrurile au stat invers. Contemporanul lui Iliescu a fost Havel. Ca și polonezii, cehii au pornit cu dreptul. Până și bulgarii au avut un prim președinte reformator, deși profesor de marxism la bază. Noi am pornit, cum spuneam, cu stângul. Alternativa la această stângă iliescană din anii 1990 a fost populismul lui Vadim. Ce s-a întâmplat în anii 2010, când, în România, stindardul populist a fost preluat de aceeași stângă în criză de idei politice, iar în statele Grupului, populismul a devenit concepția dreptei conservatoare ajunse la putere, asta e o altă poveste. O să încerc să ți-o spun mai departe.
Se știe de mult că stânga câștigă alegerile, iar dreapta guvernează. În 1990, în România, FSN și Iliescu au câștigat primele alegeri libere cu un scor demn de regimurile autoritare. Partidele de stânga se vor afla, de altfel, mai tot timpul la putere și asta, vreme de treizeci de ani. PSD nu va mai obține un rezultat electoral asemănător, dar va rămâne cel mai puternic partid chiar și când se va afla în opoziție. Reformele necesare au obligat stânga să facă, à contre coeur, o politică de dreapta. Asta, în condițiile în care PNL se rupea în figuri disidente, guvernând alături de stânga, iar, într-o anumită perioadă, neintrând în parlament. După alegerile din 2016, văzându-și din nou sacii în căruță, PSD a dat liberalismul economic și europenismul la schimb pe un populism antieuropean. Dacă n-ar fi fost eșecul PSD de la europarlamentarele din 2019, România ar fi riscat să fie, a doua oară, ștearsă de pe harta Europei. A fost salvată de arestarea lui Dragnea, de ascensiunea PNL și de realegerea lui Iohannis. Dispariția clanului lui Vadim, care păruse o vreme singura alternativă la PDSR, a creat impresia că populismul naționalist nu mai are căutare la noi. PSD și ALDE au preluat, pur și simplu, concepția și lozincile României Mari, de câte ori le-au găsit utile. (Când acest capitol apare în revistă, AUR preia ștafeta vadimistă cu un aplomb retoric la fel de mare.) S-ar zice așadar că România a mers mai degrabă ca racul, după un deceniu postdecembrist în care, târîș-grăpiș, a înfăptuit reformele obligatorii pentru crearea statului de drept și a unei economii de piață care să nu lase societatea la discreția populismului politic. Liberalii se chinuiesc în prezent, cu pandemia pe cap, să redreseze economia aflată în derivă. La toți indicatorii, România stă astăzi mai rău decât când a intrat în UE. Unde vezi progres aici, dragă Daniel?
În țările fostului Grup de la Visegrád, unde s-a pornit cu dreptul și unde tradiția democratică a fost mai puternică decât în România, alunecarea s-a făcut de la stânga la dreapta după un deceniu de liberalism. Lucrurile s-au desfășurat mai liniar, aș zice. Dreapta iliberală din prezent este aceeași în mai multe țări europene și are două caracteristici: scepticismul antieuropean și naționalismul populist. În Polonia sau în Ungaria, dreapta înseamnă dreapta și se consideră pe ea însăși ca fiind de dreapta, în România, stânga înseamnă tot mai mult dreapta, deși continuă a se considera de stânga. Sub raport economic, România se află mult în urma Cehiei sau Poloniei, unde liberalismul din anii 1990 a dat roade. De ce în Polonia și în celelalte trendul este spre iliberalism, ca și în câteva țări occidentale, nu știu. Îmi explic naționalismul, la presiunea Rusiei, nu și iliberalismul, decât poate în Ungaria, unde Orban e o clonă a lui Putin. E adevărat, o clonă pitică, asta, cu siguranță și din cauză că Ungaria n-are dimensiunile Rusiei.