„România scriitorilor”

Sub acest titlu, vom publica în numărul viitor al revistei o anchetă coordonată de Cristian Pătrășconiu, cu ocazia căreia scriitori din toate generațiile sunt invitați să răspundă la următoarea întrebare: care sunt locurile din România, reale sau simbolice, de care se simt cel mai atașați și din ce motive? Cu alte cuvinte, ce înseamnă, din acest punct de vedere, România pentru fiecare dintre noi? Nu mai trebuie să spun că astfel de locuri ne definesc pe toți, doar că sensibilitatea artistului le potențează. A existat cu un secol și jumătate în urmă o concepție pentru care geograficul ar determina firea sau caracterul omului, al artistului îndeosebi. Din contra, mi se pare mult mai interesant să observăm că sensibilitatea artistului este aceea care marchează locurile cu amprenta specifică a artistului. Despre această geografie subiectivă vorbesc scriitorii care răspund la ancheta noastră. Veți citi și veți vedea.

Am scris, acum peste treizeci și cinci de ani, despre Sentimentul orașului care m-ar caracteriza. M-am născut și voi muri foarte probabil la oraș. Nu oriunde, ci în România. Precizarea e importantă. Am trăit aproape un deceniu la Paris, orașul visurilor mele încă din copilărie, când răsfoiam pasionat albumele aduse de mama din Capitala Franței, după o maîtrise făcută la Dijon în anii 1930, și m-am gândit, preț de o clipă, că ar fi singurul oraș străin în care aș putea să-mi petrec o viață întreagă. Când m-am întors în țară, nu mai eram deloc sigur că aș face acest pas. N-am mai avut ocazia și probabil nu voi mai călători niciodată la Paris.

În memoria mea afectivă există numeroase locuri care nu aparțin orașului. Înainte de orice, firește, satul în care s-a născut tata, Sibiel, la douăzeci de kilometri de Sibiu, unde mi-am petrecut toate vacanțele copilăriei și adolescenței. Și, tot acolo, platoul Godea, despre care am tot povestit, unde, vară de vară, locuiam în cabanele rustice ale sibielenilor. La munte, cum ziceam, deși nu era o altitudine mai mare de o mie de metri. Peisajul meu favorit era acolo, coline blânde, păduri de foioase, câțiva brazi, zmeurișuri, șipote, priveliști magnifice asupra câmpiei Ardealului, aflate la un zbor de pasăre dedesubt.

M-am întrebat adesea și mă voi întreba până la moarte dacă atașamentul meu față de munte nu cumva îl întrece pe cel pentru oraș. N-am reușit să-mi răspund la întrebare. Ceea ce mi-a creat dificultăți în această alegere, aș zice, morală a fost înainte de orice faptul de a-mi fi făcut o pasiune din a colinda toți munții României, împreună cu fiul meu, atât timp cât m-au ținut puterile, adică o viață întreagă. Într-o noapte m-am visat în Bucegi. Și ce stare bună trăiam în vis! Dimpotrivă, de câte ori visez un oraș, mi se întâmplă un lucru ciudat: mă rătăcesc pe străzile lui, care mi se par deopotrivă cunoscute și necunoscute. Și totuși! Oriunde m-aș afla, în realitate sau în vis, orice loc în afara orașului îmi dă un sentiment intim de provizorat. Ca și cum casa mea ar fi orașul. Asta scriam și cu decenii în urmă în articolul menționat. Recunoscând că e vorba și de un anumit confort. Nu aveam pe vremea aceea casa de la Câmpulung, unde confortul nu-mi lipsește, deși orașul e relativ departe și tot ce mă înconjoară seamănă cu lumea satului etern românesc.

Am vorbit până acum despre țara mea reală. Aceea simbolică, unde s-o caut? Până la urmă, iat-o, unde credeți, în Hogaș. N-am fost niciodată în Munții Neamțului, am urcat o singură dată pe Pietricica și pe Ceahlău. Ca să vezi unde m-am găsit să mă simt acasă! E limpede că sunt în secret om de munte, chiar dacă munții mei literari sunt într-o regiune a țării pe care o cunosc mai degrabă din ficțiuni. Nu e prima oară când mă întreb de ce Hogaș este cauza. Am explicat în Viață și cărți (da, viață și cărți!) cum stau lucrurile… Mă aflam la Rm. Vâlcea, la bunici, când am citit prima oară Pe drumuri de munte. Singurele drumuri pe munte de care am avut parte în acei ani, când părinții mei se aflau în închisoare și verile noastre pe Godea deveniseră amintire, erau cele din cartea lui Hogaș. În adolescență am citit-o cu nesaț de câteva ori. Ficțiunea mă consola de lipsa realității. Nu știam asta pe atunci. Am descoperit cauza abia când am scris prima oară despre interesul meu pentru Hogaș. Tovărășia dascălului moldovean a fost pentru adolescentul orfan politic, privat de „muntele“ copilăriei lui, o primă lecție de literatură și de indestructibila ei legătură cu viața.