Fresca unei generații

E destul de greu de recunoscut, în ampla construcție care este Poezia românească neomodernistă (2018), de Ion Pop, desenul esențializat al volumului mai vechi, Poezia unei generații (1973).Cartea din 1973 era o schiță arhitecturală, în care profilurile lirice a zece autori fundamentali ai generației șaizeci se împleteau într-o descriere a structurii noului cod poetic (care abia mai târziu, după 1989, va fi denumit de către Ion Bogdan Lefter neomodernist). Operă de identificare, nu de validare – în 1973, generația lui Nichita Stănescu fusese de mult acreditată –, volumul tânărului, pe atunci, critic clujean anunța, dacă nu iminența, măcar posibilitatea unei sinteze. Căci, deși relativ redus ca dimensiuni, prin comparație cu ceea ce este astăzi Poezia românească neomodernistă, volumul din 1973 conținea in nuce toate calitățile care îl recomandă pe Ion Pop drept unul dintre istoricii literari de autoritate ai perioadei postbelice, de la capacitatea de sinteză la măsura critică și de la cunoașterea din interior a actului de creație la arta pedagogiei subtile a frumosului.

Poezia românească neomodernistă este, însă, altceva decât culegerea „de etapă“ din 1973. Rămânând pe teritoriul analogiilor plastice, dacă volumul de tinerețe era o schiță arhitecturală, cel din 2018, adunând în textura sa densă toate „firele“ personalității critice de astăzi a lui Ion Pop, este o amplă frescă. Care, ca orice frescă, nu doar că descrie – uneori, în detaliu – generația poetică neomodernistă, în extensia ei cronologică și tipologică, dar o și inserează în contextul mai larg al evoluției poeziei românești, în perioada atât de dificilă de după instaurarea comunismului. Îmbinare de analiză și sinteză, fresca permite în egală măsură survolul momentelor semnificative ale liricii noastre de după revenirea literaturii la estetic, survenită în anii 1960, și popasul asupra profilurilor particulare ale creatorilor care au dat corporalitate acestor momente.

Trei sunt, în opinia mea, calitățile care fac din Poezia românească neo-modernistă o sinteză critică indispensabilă cercetătorului literaturii noastre de azi.

Prima, în ordinea rolului în alcătuirea cărții, este dreapta măsură cu care Ion Pop decide în câteva chestiuni controversate care privesc definirea generației șaizeci și morfologia ei. Între cei care o reduc la poeții debutați în jurul lui 1960 și afirmați în prima jumătate a deceniului al șaptelea și cei care pledează pentru o definiție mai largă și, în același timp, mai fidelă în raport cu evoluțiile concrete ale literaturii și ideologiei epocii, criticul mizează fără ezitare pe cea de-a doua variantă.

astfel, deși mult facilitată de „micul dezgheț dejist“ de la începutul deceniului 1960-1970, consacrarea generației șaizeci n-ar fi fost posibilă fără cel puțin trei momente anticipatoare: 1) scurta afirmare postbelică (între 1944 și 1948) a Cercului Literar de la Sibiu, ai cărui poeți – Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ion Negoițescu, Eta Boeriu ș.a. – și-au văzut, ulterior, mult întârziat debutul editorial propriu-zis, 2) poezia de la revista „Steaua“, în special după despărțirea publică a lui A. E. Baconsky de realismul-socialist, din 1956, și 3) momentul Labiș, care a marcat (măcar) revenirea poeziei noastre la modelul liric eminescian, după aproape un deceniu de întoarcere forțată la cel epic, de tip Bolintineanu, cu coloratura politică de rigoare în deceniul stalinist. Între cele trei episoade pregătitoare și afirmarea furtunoasă a șaizeciștilor – al căror vârf de lance este, pentru Ion Pop, Nichita Stănescu – există nu numai o continuitate cronologică, în ideea desprinderii de clișeele realist-socialiste și a revenirii la modelele autentice ale poeziei românești. După „dezghețul“ dejist, și poeții Cercului Literar de la Sibiu (cu excepția lui Radu Stanca, dispărut prea timpuriu), și cei de la “Steaua“, ba chiar și unii companioni ai lui Nicolae Labiș, au continuat să joace un rol activ în peisajul literar românesc, într-un dialog subtil și complex cu șaizeciștii propriu-ziși. Dialog în care, de pildă, „dulcele stil clasic“ pe care îl pastișează și-l parodiază postmodern Nichita Stănescu nu este altul decât stilul „baladesc“ al lui Ștefan Aug. Doinaș.

În aceeași ordine de idei, Ion Pop integrează în tabloul neomodernist fenomenul poetic de la revista „Echinox“ (reprezentat de nume ca Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea sau Horia Bădescu), pe care alți critici tind să-l interpreteze mai degrabă ca o reacție anti-șaizecistă, ba chiar și unele fenomene ce anticipează postmodernismul optzecist, cum ar fi poezia livrescă sau precursorii textualiști de tip Șerban Foarță. Echinoxismul propune, desigur, o altă direcție decât Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Leonid Dimov, însă nu abandonează metafora și stilul poetic înalt, iar cultura care subîntinde poezia echinoxistă nu este utilizată pe post de citat intertextual ori de obiect al pastișei, ca la optzeciști. Echinoxismul este mai degrabă o aprofundare și o dezvoltare în direcția unor modele central-europene a deschiderii lirice șaizeciste.

Firește, deci, că Ion Pop are dreptate atunci când operează această inserție a neomodernismului în fluviul mai larg al poeziei noastre postbelice, legând poezia șaizecistă propriu-zisă de contextul formativ, respectiv, de succesiunea din deceniul 1970-1980. Mai important, însă, decât că are dreptate este faptul că istoria sa propune o definiție mai largă, dinamică, a generației neomoderniste. Definiție care corespunde, până la urmă, însuși specificului literaturii care, în pofida condiționării politice din epocă (faimoasa „linie a partidului“, mereu schimbătoare) și a tentației noastre scolastice de a o împărți în etape, fost în realitate un flux continuu. Pe care Poezia românească neomodernistă îl surprinde în mișcarea sa subtilă, adesea greu perceptibilă.

a doua calitate a sintezei ține de capacitatea criticului de a jongla cu ambele limite ale unei istorii literare. Între încercarea de a reconstitui epoca „așa cum a fost“ și cea de a o reprezenta exclusiv prin vârfurile ei – cum recomanda, fără să se țină de cuvânt el însuși, G. Călinescu –, Ion Pop a găsit, fără pic de ostentație metodologică, o cale de a scoate în evidență poeții de primă mână ai neomodernismului, fără a-i ignora pe cei care doar adaugă nuanțe tabloului general. Utilizând o modalitate de structurare tipologică, de factura celei inaugurate de E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, dar cu categorii proprii (citez numai câteva: „Tradiționalism“ actualizat, Variațiuni clasicizante, Poezia în for, Cotidianul transfigurat), criticul fixează o descriere de fond a respectivului tipar liric, prin câțiva poeți de anvergură – Ion Horea, Ioan Alexan ­dru, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu etc. –, după care tiparul este „declinat“ în profiluri diverse. Poți să fii sau să nu fii de acord cu propunerile de revalorizare care se ascund uneori în selecția lui Ion Pop, însă nu poți să nu remarci că metoda sintezei recuperează și pune în valoare o calitate esențială a poeziei generației șaizeci, chiar în raport cu cea optzecistă: remarcabila ei diversitate, într-o epocă a unifor mității obligatorii.

În fine, mai trebuie spus că între Poezia unei generații și Poezia românească neomodernistă, Ion Pop s-a împlinit și ca profesor emblematic al Literelor clujene, formator a zeci de promoții și a nu puțini scriitori transilvăneni de azi. Nu trebuie, prin urmare, să ne mire faptul că traseul critic al poeziei neomoderniste este subîntins, acum, de un discurs didactic înalt, în absența căruia, de altfel, orice istorie literară își pierde autoritatea. O didactică vie, militantă pe alocuri, a spiritului bun al literaturii noastre postbelice, practicată pe materia ei cea mai fragilă: poezia. Și care, în plus, beneficiază de privilegiul cunoașterii din interior a actului de creație, criticul fiind nu doar o natură liric-reflexivă (capabilă, eventual, să refacă virtual, potrivit îndemnului aceluiași Călinescu, experiența ficțiunii), ci chiar un poet consacrat, personaj, el însuși, al frescei pe care o desfășoară înaintea ochilor noștri.

Îmi place că Ion Pop nu este cochet și se revizuiește, în sensul bun al termenului, în văzul lumii, reluându-și proiectele pe măsură ce și instrumentele sale, și codul literar se schimbă. Se revizuiește pe sine, completând, adăugând dimensiuni noi sau schimbând pur și simplu întreaga viziune asupra subiectului. Așa cum Avangardismul literar românesc (1969), operă îndrăzneață, de pionierat, a devenit, la ediția definitivă din 2017, ampla sinteză (modest intitulată) Avangarda în literatura română, tot așa și poezia generației șaizeci, investigată critic prin numai zece decupaje, la începuturile carierei, a beneficiat în noua sinteză de o relectură de mari proporții. Una în care atât promontoriul, cât și vârfurile, atât contururile, cât și nuanțele au suferit ample transformări, a căror sumă este această istorie amplă, diversă și, mai ales, convingătoare a poeziei românești din deceniile 1960-1980. O istorie în care se simte – pe lângă rigoarea critică – o discretă, dar profundă admi rație față de spectacolul unei literaturi care, și dacă nu a învins istoria nefastă, i-a supraviețuit demn.