Cum merg americanii

Sunt proprietarul unui metru pătrat de pământ în Statele Unite. Din cei aproape zece miliarde de metri pătrați ai țării de peste ocean, unul este al meu. Pare puțin. Într-un pătrat cu latura de un metru nu încape nici măcar un mormânt. Dar într-o altă configurație a aceleiași suprafețe, de exemplu într-un dreptunghi de doi metri pe jumătate de metru – da. Și apoi, pe terenul meu s-ar putea înfige un pilon de oțel care să susțină sus, la mare înălțime, o casă. Sau s-ar putea descoperi chiar sub el, prin forare, un zăcământ de țiței.

Pământul mi-a fost atribuit ca premiu la un concurs de articole despre America organizat de o revistă americană. Era înainte 1989, nu călătorisem niciodată până în Statele Unite, așa că nu aveam ce povesti. Dar am făcut o mărturisire care a impresionat juriul.

Am explicat că încă din adolescență visam să ajung în America, pe care o cunoșteam din cărți. Dar trăiam într-o țară comunistă și nu aveam nicio șansă să obțin pașaport pentru o țară din Occident. Ca un pușcăriaș obsedat de evadare, am găsit până la urmă o soluție. M-am gândit să sap ani la rând, chiar sub camera mea, un puț adânc care să străbată tot globul pământesc și să iasă de cealaltă parte a lui, undeva, în New York, eventual chiar în Times Square. Îmi imaginam cum cu ultimele lovituri de cazma decupez un fel de capac în asfalt și scot pe acolo capul, precaut, în vuitorul trafic de mașini și caleidoscopicul spectacol al reclamelor luminoase.

Așa am câștigat un metru pătrat de pământ american. Nu mai țin minte dacă brevetul de proprietar îmi dădea dreptul să devin cetățean american sau era doar o diplomă fantezistă, cu care să mă pot face admirat de câte o fată naivă. Sigur este că am visat întotdeauna să ajung în America, pentru o baie de libertate (mai dătătoare de viață decât baia de ozon, la modă azi).

După 1989 am folosit prima ocazie pentru a ajunge la New York. Era în 1997. Înainte de a pleca, mulți dintre prietenii mei, intelectuali rafinați sau doar snobi, m-au prevenit că la New York am să mă simt strivit de înălțimea inumană a zgârie-nori-lor, de vacarmul vieții de fiecare zi a celor peste opt milioane de oameni, de deplasarea huruitoare în toate direcțiile a milioane de automobile, avioane, helicoptere, trenuri aeriene, terestre și subterane. Erau cam aceiași intelectuali care aveau să protesteze împotriva mărimii Catedralei noastre din București, rostind succesiv, într-n clip propagandistic, cu voci pițigăiate, „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici“.

Viitorii purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu erau plini de dispreț la adresa proporțiilor gigantice ale New York-ului. Iată însă că ajuns acolo nu m-am simțit deloc strivit de ceea ce vedeam. Dimpotrivă, am avut sentimentul că asist la o țâșnire grandioasă a materiei spre cer, la un triumf al speciei căreia îi aparțin. Mă bucuram din toată inima că semenii mei au învins gravitația printr-un efort inteligent și eroic, că au reprezentat într-un mod spectaculos ideea de verticalitate. Îmbătat de succesul lor, pe care îl consideram în mod fraudulos și al meu, mi se părea că sunt și eu capabil de orice performanță.

Am hoinărit zilnic, de dimineața până seara, pe străzile New-York-ului și i-am studiat atent, ca un agent al SRI aflat în misiune, pe americani. Le-am remarcat întâi mersul, neeuropean. Când pășesc, ei țin tălpile picioarelor perfect paralele, orientate mereu spre înainte, nu le desfac într-un unghi care transformă în cazul nostru mersul spre ceva într-o plimbare. Pietonii new-york-ezi înaintează cu evidentă eficacitate, au întotdeauna o destinație și drept urmare și ajung la timp.

Apoi, americanii nu se miră când unii dintre ei diferă flagrant de cei din jur. Poți să ai părul verde sau portocaliu, poți să mergi în mâini, poți să speli o vitrină îmbrăcat în frac, nimeni nu te va privi cu acea curiozitate indiscretă sau cu acea uimire dezaprobatoare de care au parte, în lumea veche, excentricii. Democrația le-a intrat de multă vreme americanilor în sânge.

Când li se face foame, ei mănâncă oriunde se află, cu dezinvoltură. I-am văzut pe unii care luau prânzul stând în fund pe treptele unui tribunal și ținând în mâini câte o caserolă de plastic compartimentată pentru supă, friptură, cartofi prăjiți, salată și prăjitură. Dar cei mai mulți mănâncă mergând pe stradă, conducând mașina sau călătorind cu metroul.

Au aproape toți haine largi, ușoare și comode. Dacă sunt urâți sau vorbesc prost engleza nu se simt complexați. Libertatea le-a intrat și ea de multă vreme în sânge.