România scriitorilor

Adrian ALUI GHEORGHE

Acel loc care nu e

O vreme am crezut că Piatra Neamț este buricul lumii mele. // Am crezut că este orașul cu un singur locuitor.// Am crezut că oamenii de aici sunt biserici mișcătoare,/ mă și minunam câte clopote se agită pe străzi/ de parcă ar fi anunțat deschiderea raiului/ pentru rătăciții de pe lumea asta!// O vreme am crezut că în Piatra Neamț vin îngerii/ din tot universul/ și își repară aripile la atelierul de pe Strada Veche/numai că între timp atelierul a fost închis/ Strada Veche a fost redată ploilor și pașilor fără de rost/care inundă toate amintirile, le amestecă/ laolaltă cu cetățenii care se mai încumetă să trăiască/ pe cont propriu. Viața este, astfel, un compost/ bun de pus la rădăcina Turnului lui Ștefan cel Mare,/ să mai crească.// Am vrut să-mi fac o patrie numai a mea / dintr-o călimară de cerneală și un condei,/ chiar am delimitat niște gra nițe,/ am imaginat niște peisaje/ pe care le-au călcat între timp în picioare/ noii bar bari,/ numai ori zontul ăsta al tuturor/ nu se lasă prins în cuvinte.// Am crezut că Muntele Pietricica este un po dium/ pentru re prezentații de gală;/ iar pentru eroarea de apre ciere/ trebuie să îl urc,/ până la înălțimea pre stabilită,/ în fiecare dimineață,/ în spate.

 

Hanna BOTA

Carpații au formă de inimă

Mă văd lângă un pârâu de munte, câteva raze trec printre crengile brazilor, miroase a rășină, a mușchi umed în roua dimineții, aerul e ireal de curat, aproape casant, în depărtare se aud tălăngile unor vite și vocea unui copil care le mână; în vale se văd petice de ceață, aud în memorie vocea lui tata: va fi o zi frumoasă azi, dacă ceața adastă în vale e semn de senin. Sunt din nou la munte; de unde tocmai mă aflu, văd corturile prietenilor, așezate de-a lungul firului de apă. Cortul meu e încă plin de umezeala nopții, m-am trezit devreme în cântecul păsărilor, m-am spălat – cu mișcări repezite – în apa rece a pârâului, murmurul lui mi-a îngânat somnul toată noaptea. Am urcat pe bucata asta de stâncă să apuc răsăritul, dar soarele mi-a luat-o înainte. Șed pe un trunchi de brad răsturnat în cine știe ce furtună, e deja uscat, unde atinge soarele, scoarța e caldă. N-am nici un gând de trecut, de viitor, doar inspir bucuria de a exista, faptul că trăiesc tocmai acum și tocmai aici, mă simt total integrată în rostul existenței. Păsările au tăcut, a trecut un vânticel și au foșnit niște crengi, acum e totul încremenit într-o clipă eternă. Eu, în aceeași încremenire, mă fac una cu trunchiul bradului, cu mușchii și plantele care îl absorb înapoi în pământ, da, simt cum mă scurg și eu în circuit, fac parte din întreg și mi se pare atât de liniștitor.

Înainte de 1989 nu puteam nici gândi să ieșim din țară în vacanțe, nici nu ne trecea prin cap, dar aveam o țară de străbătut, de explorat, de cunoscut. Cu rucsacul în spate, cu cortul, bocanci în picioare, munții mi-au oferit spațiul de a-mi pune limitele la încercare, forța, nevoia de libertate, puritatea dinăuntru în tandem cu puritatea naturii, fie Munții Apuseni – mai aproape de Clujul natal, fie hălăduind prin Parâng, Retezat, Făgăraș, trasee măsurate cu pasul, munții au oferit provocarea întâlnirii cu mine însămi. Imaginea și „spațiul“ la care mă întorc ori de câte ori caut liniște în suflet, e un luminiș într-o zonă sălbatică, virgină, cu un murmur de apă pe-aproape, freamătul unor copaci înalți și cerul atât de transparent, încât să vezi dincolo de pelicula acestei lumi, să vezi nevăzutul.

Într-o astfel de ieșire/drumeție am scris primele poezii ale tinereții. Pe-o bucată de hârtie ruptă din caietul de matematică. Era frig, plouase, iarba era udă, un deal cu versantul expus vântului, un aprilie capricios, ne pregăteam prânzul frust. M-am învelit în haina de ploaie, mi-am îndesat șapca peste urechi, ghemuită sub un arbust, încercam să citesc, cartea nu lipsea niciodată din bagaj, dar vântul îmi răscolea paginile. Focul s-a stins suflat de vânt, în jar se coceau niște cartofi, pe niște bețe se înșiruiau bucățele de slănină. Era bine. Chiar era bine? Da. Un soi de libertate neîmblânzită, de împăcare cu ființa, cu viața ce se desfășura sub ochii-mi de adolescentă, atentă la toată această întrepătrundere a rosturilor, ghicind că în ecuația întregului îmi sunt mie însămi o necunoscută, o necunoscută a cărei valoare va trebui s-o aflu, va trebui să rezolv ecuația. Pe foaia de matematică am început să scriu, dar nu semne matematice, ci versuri. Căci poezia e doar o altă metodă de a rezolva ecuația existenței.

Da, iubesc muntele, iubesc și marea, întinderile nesfârșite ale unor câmpuri, iubesc orașele, în special pe cele mai mici. După ce s-a putut ieși din țară și am călătorit în zone foarte diferite de ceea ce avem aici, țara mea a fost locul în care m-am întors de fiecare dată. Dar pentru mine, Carpații reprezintă nucleul care ține spațiul acesta împreună, munții noștri au adunat țara să fie un întreg, nu degeaba au formă de inimă.

 

Leo BUTNARU

Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria

Acțiunea romanu lui sadovenian Neamul Șoimăreștilor avusese loc prin spațiile, reale, dar și cvasilegendare, în care, peste patru secole și ju mătate după isprăvile lui Tu dor Șoimaru, a fost să apară pe lume și cel care scrie aceste rânduri. Și parcă ar fi o legătură între pergamentul letopisețului lui Miron Costin („Hârțoagele cele vechi“ se intitulează capitolul XXII din roman) cu pana și călimara maestrului prozei noastre, Sado veanu, și, iată, cu computerul, această invenție fenomenală (dar cine se mai miră azi de așa ceva?!) din epoca digitalului.

Capitolul XII din narațiunea sadoveniană se intitulează„Codrul și tinerețile“, iar textul subsemnatului s-ar putea numi „Răutul și copilăria“. Fiindcă în preajma acestei ape, ce ar fi fost asemănătoare Ozanei destinului nostru, după două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) de când Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!(49 î. Hr.),trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair, susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului.

Nu, nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce avea să devină copilul care am fost e în afara tabieturilor ereditare (sau e una aristocratică), precizând că părinții mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.

Copilăria și Răutul, apa ce mi-a scăldat, luminat și dezmierdat primii ani de viață și care m-a făcut să cred că un copil crescut și în legănatul unei blânde ape curgătoare altfel are a-și croi cursul vieții sale.

Iar această zăcială(așa se numea fiecare paragraf din letopisețul cronicarului) e chiar despre locul, spațiul mie dragi, pe care mai întâi le-am văzut din prag de casă, în comuna Negureni, cu numele său de botez venind de la ceața blândă, îndelung plutitoare a dimineților în lungul albiei Răutului. Prin preajma noastră, acest râu cândva destul de bogat în ape și toate roadele pe care le poate da acestea a mai dat nume și altor întemeieri de localități – Vadul-Leca, Țânțăreni, Sărăteni… În județul Orhei e un întreg ciorchine toponimic de adâncă istorie pe încrengătura apei Răutului, a acestui „Drum spre Nistru“ (cap. XVI din Neamul Șoimăreștilor). Spre Nistru, unde se află cetățile noastre – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, drept mărturii că plugarii și codrenii din stânga Prutului au fost, în mare, de la Munte la Mare, și apărători de cetăți.

Răutul ca drum spre Nistru, spații în care într-un mod aparte se întâmpla atingerea dintre iarnă-primăvară în fantastica epocă a zvăpăiatei mele copilării – scârțâitul / chițcăitul tălpilor (…desculțe!) de sanie pe ulița mare și primele trosnituri de sloiuri, ce aveau să pornească pe Răutla vale, se amestecau ciudat-armonios-scrâșnit cu lichid-clipocitul (un fel de plici-plici!) ciripit al celei dintâi rândunici trebăluind deja sub streașina satului. Apoi, peste două-trei zile, o săptămână, să zicem, deja mulțimi de rândunele stăteau aliniate pe liniile de telegraf. Unele, în desenul lor alb-negru, semănând cu semnul grafic paragraf (§), altele cu note muzicale pe portative de simfonii… universale.

Copilăria cu lungul și latul Răutului, cu stufărișurile sale, cu „interstiții“ de smârcuri, mlaștini; alte „interstiții“ – între moșiile satelor învecinate, cu crânguri, fâșii forestiere de protecție, ponoare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a camarazilor de prime aventuri conviețuiau geograful, călătorul, „proprietarul de drumuri“, cărora curiozitatea și neastâmpărul le erau de propulsie și bucurie.

Răutul și copilăria… Spațiile prin care, serile, noi, copiii obosiți de goana, de întrecerile de peste zi, abia de apăsam amânat pedalele; bicicletele alunecau încet, plutitor, încărcate toate cu fluturi ce li se odihneau pe rame și pe care din luncile Răutului îi aduceam în satul amurgit, umplându-i cu ei mahalalele și visele. Din minunățiile acelor spații pornind, presupun, și primele mele compuneri pre-literare, apoi cele lite rare, de debut, – toate, de asemenea din copilărie păreau să înmugurească. Ele semănau cu căutarea și regăsirea cutiei… negre a copilăriei care, de fapt, e totdeauna luminoasă, portocalie, ademenitoare prin semnale secrete.

Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria…

 

Ion BUZAȘI

Blajul fondator

Aici e pământul sfânt al Blajului“

(N. Iorga)

Sunt de peste o jumătate de secol profesor la Blaj și am predat de la clase gimnaziale până la universitate.

Blajul este un oraș a cărui semnificație profundă în istoria națională o descoperi în timp: Blajul Școlii Ardelene, Blajul luminilor ardelene, Mica Romă eminesciană, „urbea scolastică“ sau „orășelul școlilor“.

Pentru mine a fost o mare șansă în carieră cunoștința cu câțiva profesori blăjeni din remarcabila generație interbelică, acei preoți-profesori care impuneau prin ținuta morală și prin știința de carte. Unii, după ani de pușcărie sau de marginalizare didactică, au revenit la catedrele blăjene: Nicolae Albu, eruditul istoric al învățământului românesc din Transilvania, delicatul poet al neliniștilor existențiale Radu Brateș (pseudonimul literar al profesorului Gheorghe I. Biriș), prietenul prozatorului Pavel Dan, istoricul Teodor Seiceanu, profesorul Dionisie Popa-Mărgineni, biograful lui Șincai ș.a. Alții își vedeau în tihna bibliotecii de continuarea studiilor și cărților proiectate și întrerupte brutal printr-o cenzură dogmatică: istoricul Ștefan Manciulea, pe care-l consideram „ultimul reprezentant al Școlii Ardelene“, filosoful Ioan Miclea, apreciat superlativ de Lucian Blaga, la susținerea tezei sale de licență, pe care o considera, cu unele completări, ca o valoroasă teză de doctorat. Cu unii dintre acești dascăli blăjeni, ca Ștefan Manciulea și Teodor Seiceanu, am și colaborat în alcătuirea unor cărți despre Blaj. Dintre acestea paginile lui N. Iorga din notele sale de călătorie în Transilvania constituie o minunată „precuvântare“ la o antologie a Blajului în literatură: „Aici e pământul sfânt al Blajului unde au scris cu sângele inimii lor și i-au învățat și pe alții cu toată căldura credinței ce era într-înșii, acei înainte mergători, care au fost: blândul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Șincai și cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior“. Prin asemenea pagini și prin dascălii Blajului am dobândit convingerea semnificației profunde a orașului în istoria noastră națională, căci, spuneau ei, oriunde vom deschide cartea de istoria Transilva ­niei, dar cu răsfrângeri asupra întregului neam românesc, vom găsi contribuția Blajului, am descoperit cu încântare că mari scriitori români de la Vasile Alecsandri la Ioan Alexandru au scris pagini entuziaste despre Blaj. Acest adevăr m-a îndemnat să scriu o carte care mi-a rămas apropiată sufletește – Scriitorii români și Blajul, din care recitesc cu emoție rândurile testamentare ale lui Petre Țuțea prin care dorea să fie înmormântat la Blaj, – „că-i pământ sacru acolo“…, ecou probabil din exclamația admirativă a lui Iorga, Aici e pământul sfânt al Blajului.

Din multele pagini pe care le-am scris despre Blaj și despre oamenii Blajului, îmi vin în minte aceste rânduri, care chiar dacă n-au valoare poetică, au virtuți rezumative, mărturisind adeziunea mea sufletească la orașul al cărui fiu adoptiv mă consider:

Sunt martiri pentru fericirea neamului –

Noi îl avem pe Inocențiu Clain

Sunt versuri-flacără ce-n vremi de cumpănă ne dau nădejdi

Noi am avut Deșteaptă-te, Române

Sunt oameni, locuri și gânduri care adeveresc puterea și statornicia unei Patrii

Noi avem Blajul!

 

Liviu CAPȘA

Strada 31 August

Din enumerarea motivelor datorită cărora te simţi legat de un loc, aşa cum sunt ele selectate în ancheta culturală a României literare, nu lipseşte nici unul dintre cele care m-au determinat şi pe mine să-mi aleg un astfel de reper : strada 31 August din Chişinău.

Între Iaşi, oraşul de unde am pornit de câteva ori spre Basarabia, şi Chişinău, sunt câţiva zeci de kilometri şi sute de mii de bătăi de inimi române. Desigur, acesta este un „motiv subiectiv“ al alegerii mele. Urmează cele incluzând „valoarea sa simbolică“ şi atributul deloc „emblematic pentru spaţiul românesc“. Şi, nu lipsit de importanţă, „frumuseţea“ sa aparte, pe care ploaia de steluţe roşii şi gesturile largi cât toată Siberia nu l-au pârjolit. Partea de oraş trist, obosit şi resemnat a Chişinăului dispare, aici, în molcomul freamăt de arţari, în liniştea umbroasă în care somnolează vechi case, gârbovite de nevoi, umilite de nepăsare şi neputinţă, dar şi clădiri înnobilate de scurgerea anilor, ziduri coşcovite sau semeţe, curţi sărăcăcioase sau gospodărite cu grijă. O pecete a vieţii, aşa cum a fost ea în această parte a ţării, nimic din trufia unor simboluri transplantate brutal şi inestetic într-un spaţiu ce le accentuează ridicolul.

Dar, mai ales, strada 31 August este locul unde Chişinăul s-a întors, cel dintâi după 1990, cu faţa spre sine. O simplă enumerare a instituţiilor „găzduite“ de această stradă este suficientă pentru a ilustra cele de mai sus : Uniunea Scriitorilor şi redacţiile principalelor publicaţii literare basarabene, Biblioteca Naţională, Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Arheologie şi Etnografie, Institutul de Stat de Arte, Şcoala de Arte Plastice „Igor Vieru“. O extraordinară concentrare de spiritualitate românească. Un uriaş seismograf şi-a mişcat acul în cuprinsul acestei străzi pentru a înregistra toate transformările cerute de mersul firesc al istoriei.

Am străbătut de mai multe ori Basarabia. Mă fermecau, de fiecare dată, pământul său unduit, nesfârşitele vii şi livezi, mă îngrozea stupida „limbă moldovenească“, amestecul otrăvitor de cuvinte româno-ruse în armura ruginită a unei grafii străine.

Mă emoţionau satele sale cu nume pur româneşti ( Floreşti, Măgdăceşti, Vadul lui Vodă, Nisporeni ), adunate sub aripa colinelor, sărăcia lor demnă, nefardată cu amăgitoare zorzoane. Mă deprimau oraşele ce se abandonaseră unor însemne dureroase pentru istoria noastră, festivismul găunos, „frăţia“ mimată de lozinci stupide.

Reveneam în Basarabia , sperând de fiecare dată s-o regăsesc altfel. Ştiam, simţeam că sub aparenta sa „împăcare“, ceva se zbuciuma, se mişcă. Iar strada 31 August a fost stindardul schimbării.

 

Ștefan CAZIMIR

Excursie literară

Să te plimbi prin oraș la braț cu reminiscențele literare… Să așezi, pe fațada unor clădiri, invizibile plăci comemorative, cu citate în versuri sau în proză… Să încerci, „pe viu“, senzația osmozei dintre ficțiune și realitate… Să simți cum literatura devine istorie, iar istoria – literatură… Să visezi un ghid literar al Bucureștilor, regretând că nu l-a scris, mai demult, un om mai vârstnic și mai calificat… Și să te gândești că, peste decenii, unul din foștii tăi studenți va visa, și el, un ghid literar al Bucureștilor, regretând, poate, că nu l-ai scris tu…

Traseul nr.1. Pornim de la Universitate. Un salut, în treacăt, statuii lui Heliade. Traversăm pasajul subteran, ieșim la Colțea și o luăm spre Piața Rosetti. La dreapta, strada Slănic, apoi strada Scaune. E vechea mahala a Scaunelor, al cărei nume, aflăm de la N. Filimon, evocă îndeletnicirea măcelarilor, cu butucii groși pe care își spintecau marfa.

Depășim stația PECO și ieșim în Hristo Botev. A doua la stânga e strada Sfinților. Dar de ce totuși Biserica Sfinților? Pentru că afară, de jur-împrejur, ne lămurește Ion Ghica, sunt zugrăviți învățații Antichității și sibilele.

Tăiem Calea Moșilor și o luăm pe strada Cernica, prin care ajungem în Negustori, în dreptul casei unde a locuit Dimitrie Bolintineanu, în timpul dureroasei lui agonii. În mahalaua negustorilor și-a petrecut Aghiuță, sub numele de kir Ianulea, cea mai întinsă parte a stagiului terestru.

Traversând Calea Moșilor și coborând pe Mircea Vodă, la întretăierea cu Matei Basarab aflăm Școala numărul 73, unde a învățat Barbu Delavrancea și a predat Domnul Vucea. Peste drum, puțin mai departe, Biserica Lucaci, legată în multe feluri de amintirea lui Anton Pann. Pe strada ce-i poartă numele, la numărul 20, se păstrează până astăzi locuința scriitorului.

Ajunși pe Șerban Vodă, în fața Sfântului Spiridon –Nou, vedem peste drum, la numărul 26, o banală casă de mahala. Aici a locuit, se zice, prototipul lui Jupân Dumitrache (vezi N. Vătămanu, Istorie bucureșteană).

O luăm pe Principatele Unite și ajungem pe strada Ienăchiță Văcărescu. La numărul 16, o construcție impunătoare în stil neoclasic: casa lui Iancu Văcărescu.

Excursia literară ți-a îngăduit să le vorbești studenților, în altă ambianță decât cea a sălii de curs, despre Ion Ghica, Bolintineanu, Delavrancea, despre Anton Pann, Caragiale, Iancu Văcărescu…

Alte preumblări – la timpul lor.

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

Lacul meu

Locul meu din România cel mai drag este (sau mai bine zis a fost) un lac. E vorba de lacul Snagov, de care se leagă mai toate vacanțele mele de vară din copilărie și adolescență. În el am și învățat să înot, fiind aruncat de tatăl meu Marius, snagovean prin naștere, de pe un ponton, direct în apă. M-am scufundat, apa mi-a venit peste cap, dar în loc să mă sperii, am dat repede din picioare și din brațe și am ajuns la suprafață. Gata, învățasem să înot fără colac și de acum puteam să mă uit ironic la colacele copiilor mici, care nu se descurcau fără ele. Eu eram mare! aveam deja 8 ani.

Lacul era, pe vremea aceea, absolut minunat, cu o apă curată și de un verde sănătos, cu nuferi printre care înotam să culegem flori (unele albe, altele roz), cu raci pe care îi prindeam pe sub ponton și cu peștii pe care ne-a învățat să-i pescuim Gigi, un prieten de familie, care avea o fată de vârsta mea, Mirela. Cu fratele meu mai mare, Dudu, cu Mirela, cu Gigi, cu alți puști din Snagov și din București, vacanțele treceau foarte repede, iar lacul devenise o a doua casă. De altfel, casa noastră din Snagov era destul de părăginită. Ceaușescu avea planuri de „sistematizare“, mai ales că ținea să nu-l mai deranjeze careva la Vila lui somptuoasă de pe marginea lacului; astfel că bătrâna și părăginita noastră casă de vizavi de Biserică urma să fie demolată. De aceea tata și Doina Cristea, sora lui, viitoarea mea mamă adoptivă, nu găseau rostul s-o mai repare, s-o refacă. Singura investiție a fost o fântână făcută în 1986 și înnoirea acoperișului, tot atunci. După un an tata a murit; și o dată m-am întrebat câte căni cu apă a apucat să bea, bietul de el, din fântâna cea nouă.

Casa era deci ca vai de ea, dar peste gardul curții jucam volei și ne distram pe cinste; iar lacul era a doua casă, cel puțin pentru un băiat înnebunit după apă și înot ca mine. Plecam dimineața la lac, cu picioarele goale pe asfaltul deja cald, și ne întorceam fie la prânz, morți de foame, fie atunci când se întuneca, dacă traversasem lacul înot la Snagov Parc și mâncasem acolo. Ne luam monede în buzunarele de la slipuri, iar la Parc stăteam la coadă să cumpărăm mici cu muștar și chifle. Berea deja nu se mai găsea; și eu oricum eram prea mic pentru ea. Din când în când, pe lac trecea o șalupă. Ca să nu mă lovească, băteam apa cu picioarele și mă ridicam nițel dând agitat din mâini ca să fiu văzut. Vă dați seama ce caraghios eram? Șalupa trecea mereu la zeci de metri de mine și, fericit că nu m-a călcat, mă lăsam pe spate, să fac pluta pe valurile făcute de șalupă.

La Snagov, vara, am învățat și după Revoluție, ca să intru la facultate, iar lacul mă liniștea și îmi ordona parcă materia stufoasă în cap. Tot din apă, pe spate, priveam cerul atât de albastru, cu norii sau norișorii dincolo de care treceau uneori avioane; și mă întrebam: oare voi zbura și eu vreodată?…

Lacul Snagov, minunatul lac al copilăriei și adolescenței mele, a fost distrus de îmbogățiții postrevoluționari, care au umplut malurile de vile și și-au deversat toate mizeriile în apă. Când am fost, nu demult, la Snagov și am văzut cât de murdară e apa lacului care-mi fusese a doua casă – mi-a venit să plâng.

Lacul meu nu mai există deci în realitate, dar câteodată mai înot, în vis, în apa lui verde și ocrotitoare.

 

Vasile DAN

Dincolo de Mureș

De obicei scriitorii idilizează locul nașterii lor. Nu trebuie crezuți fără rezervă. Îl încarcă de merite imaginare care s-ar fi transferat în scrisul lor. Uneori poate fi și adevărat ca în Ion Creangă. Copilăria este desigur un rai pierdut. Iar „orice adult este creația unui copil“. Eu însă m-am născut într-un loc defel spectaculos, mai degrabă dramatic. Cu un relief dramatic într-un fel de coliziune geografică și umană niciodată rezolvată. Aici la Chețani e marginea între trei județe spre centrul cărora, la majorat, se împrăștiau, în proporții mereu schimbătoare, oamenii lui: județul Mureș, Cluj, cu magnetul lui cultural, universitar, și Alba. Toate cam la aceeași distanță: vreo 50 de kilometri. „Câmpia Transilvaniei“ – nici acum nu știu de ce Dumnezeu se numesc așa dealurile ei nefîrșite, galben-lutoase, cu rîpe adînci și pîraie care seacă, toate, vara – se prăbușește, brusc, la Chețani, în Mureș. În apele lui molcome și primitoare, perfid adormite. Casa părintească în care m-am născut, dusă și ea de ape în timpul inundațiilor catastrofale din 1971, avea grădina cu pruni la malul apei. Mureșul era centru și margine a universului și a vieții. Vara era blînd și primitor, plin de cîrduri albe de gîște și rațe pestrițe. Seara umpleau ulițele satului cu găgăitul lor dizarmonic pînă intrau singure pe porți lăsate larg deschise în curțile caselor. Nimeni nu le purta de grijă. Nici una nu rătăcea. La mal erau, în amonte și în aval de sat, două „bercuri“, două pădurițe verzi și dese de sălcii de apă din care țăranii tăiau în voie toamna mlădițe lungi și elastice pentru a lega tuleii de cucuruz. Iarna Mureșul îngheța tun: un patinoar natural cît vedeai cu ochii în care se vărsa mulțimea copiilor și a adolescenților, care cu ce putea în picioare, foarte puțini cu patine. Treceau peste el, peste Mureș, uneori sănii trase de cai cu lemne de foc și, altădată, turme de oi, dincolo, în deal, în lumea nelocuită, în ținutul Ciuciului și al Ghejei. Primăvara rîul devenea un fluviu dezlănțuit și distrugător, trosneau între malurile lui neîncăpătoare poduri și sloiuri de gheață rupte în amonte. Așa că prima mea lectură a fost chiar Mureșul. Îl citeam foarte bine cît și cum e de schimbător de la un anotimp la altul. Bun și feroce. Blînd și perfid. Așa cum îi citeam toate izvoarele mărunte din prunduri care se furișau limpezi și reci în el. Toamna era un rîu aromat, te droga de-a dreptul cu mirosul lui dens de cînepă îngropată în mîlul de sub apă, pusă la topit. Atunci se întîmplau, nu o dată, vai, nenorociri. Nu chețenilor, care știau Mureșul, și care, fără excepție, îl înotau ușor de la un mal la altul, ci „lăturenilor“, sătenilor coborîți cu cînepa din Cîmpie, de dincolo de dealuri, din Cristur și Tritiu, și care nu o dată cădeau în bulboanele lui adînci și ascunse din care nu mai ieșeau, spre disperarea celor de pe mal, decît după două-trei zile cu burta umflată și chipul schimonosit, de nerecunoscut. De altfel în fiecare vară Mureșul își făcea pofta înghițind copii care încă nu apucaseră să îl învețe bine, să înoate. Deodată trăgeau, în puterea amiezii, clopotele de la amîndouă bisericile – ortodoxă și greco-catolică. Bieții țărani aflați la muncile cîmpului lăsau totul baltă și alergau disperați spre sat, la semn de primejdie. Unii, vai, prea tîrziu. Eu însumi am scăpat ca prin minune din „Repeziș“, acolo unde curentul Mureșului era aprig și săritoarea în apă cea mai rîvnită. M-au scos de pe fund, de sub ape, sărind de pe mal, cîțiva flăcăi mai mari. M-am revanșat eu însumi, salvîndu-i, ani mai tîrziu, pe alții.

Spre primăvară toate se dezghețau. În plus, ploua nesfîrșit. Dar noroaiele parcă fără fund ale satului aduceau, de necrezut, o imensă bucurie copiilor. Era vremea mersului pe cătăligi. La intrarea în clase, la școală, le lăsam cuminți la ușă, fălindu-ne cu ghetele absolut uscate și fără pic de noroi.

Așa cum spuneam, dincolo de Mureș se deschidea marele necunoscut în care niciodată nu vedeam țipenie de om. În dreptul casei noastre, peste apă, se ridica abrupt un deal verde, înflorit primăvara, cel al Ciuciului, în care creștea cel mai proaspăt măcriș decum se împrimăvăra și cele mai dulci-acrișoare frăguțe din lume. La mijlocul verii era vremea murelor uriașe, negre, zemoase pe care le culegeam în vedre, în gălețile pentru lapte.

De aici am pornit și eu la drum.

 

Gellu DORIAN

La marginea țării

Ce aş putea să spun acum, după mai bine de şase decenii de existenţă într-un loc de la marginea ţării, simbolic poate din punct de vedere al valorilor plecate de acolo, decenii în care, pentru a împlini un destin literar, am sacrificat enorm de multe lucruri care, în fond, fac viaţa unui om plină de sens sau nu, şi când, aşa, nu chiar din senin, constaţi că lumea în care ai trăit este alta, schimbată nu în bine, ci în rău, compusă din figuri de tot felul, unele cunoscute, cu care ai convivat de multe ori sau chiar le-ai întins o mână de ajutor, iar acum îţi întorc spatele? Să descrii, în această stare, acel loc înseamnă să renunţi la obiectivitatea cerută de situaţia în care te afli şi să priveşti totul subiectiv, să descrii totul în culori frumoase. Aş minţi. În aceste momente văd cu alţi ochi oraşul în care am trăit, trăiesc, în care am debutat literar, în care m-am format ca om şi scriitor, am iniţiat câteva proiecte culturale memorabile, în care mi-am scris majoritatea cărţilor; despre istoria şi lumea lui am scris câteva romane, o carte de poeme etc., etc. Aş fi neiertător să scriu acum câteva vorbe care să taie în carne vie, acolo unde trupul acestui loc, minunat de altfel, ales de mine şi pentru acest lucru, este cangrenat de prostie? Nu, desigur că nu! Unii impostori ajunşi la cârmă merită înfieraţi fără milă. Nu e locul aici.

Când am decis să rămân în acest oraş de la marginea ţării, pe la începutul anilor şaptezeci, în el exista o mişcare literară ce, pentru acele vremuri, era una care atrăgea atenţia celor care ne supravegheau cu ochii şi timpanele. Părea un incubator bun pentru adolescentul dezorientat de atunci. Poate că ar fi fost bine să nu fi rămas! Dar aşa s-au brodit lucrurile. Viaţa literară era una activă, prezentă mai tot timpul, iar pelerinajul scriitorilor importanţi din ţară parcă scotea din provincialism oraşul. Aceste ocazii m-au legat şi mai mult de acel loc. Am lucrat la început la bibliotecă. Am scos acolo, la începutul anilor ’80, o primă revistă literară după mulţi ani când în oraş nu putea lua fiinţă aşa ceva – „Amfitrion“, din care s-a născut revista „Caiete botoşănene“, care a apărut lunar în corpul revistei „Ateneu“ din Bacău, devenită după 1990 „Hyperion“ (începând cu acest an, în dizgraţia totală a Consiliului Judeţean Botoşani şi a Memorialului Ipoteşti!). Motive să cred că trăiam într-un oraş cu potenţe culturale reale. Lucrurile se aşezaseră într-un fel şi am crezut că pot trăi în acel oraş de la marginea ţării, împlinindu-mi destinul visat, cu satisfacţiile ce decurg de aici. Dezamăgiri. A trăi ca scriitor într-un astfel de loc înseamnă să fii conştient că nu vei învinge niciodată agresivitatea prostiei, să-ţi asumi toate riscurile.

Proiectele culturale derulate timp de trei decenii pot fi fapte ce se adună într-o viaţă petrecută într-un oraş, care acum îţi refuză, prin atitudini ostentative, de efect politic, orice gest cultural? Pot fi, desigur.

 

Ovidiu DUNĂREANU

O hartă tainică grefată în suflet

Partea de sud-vest a Dobrogei, de la Dunăre, are un farmec, o neîmblânzire care te iau în puterea lor de cum îi calci hotarul. Colțul acesta de lume dintre apă, dealuri și cer dă frâu liber reveriei, cugetului și inimii, dezvăluindu-ți profunzimea și măreția existenței omenești. Colțul acesta de lume este, deopotrivă, o impresionantă sinteză omenească și o sinteză de armonii, o contopire de geologii copleșitoare. Amplitudinea și transparența luminii care-l ocrotește deschid calea spre miracol și veșnicie.

Toată viața mea am tânjit după frumuseți rafinate, convingătoare, capabile să te ridice pe culmile sublimului. Una le-a întrecut pe toate. Aceasta este imaginea vastă a Ostrovului și vecinătăților sale. Dealurile și platourile acoperite de vii, de livezi și plantații de salcâm, peste care șiroiește un soare mărinimos; fluviul impozant cu infinitul lui de brațe labirintice, de insule mari și mici, de lunci, bălți și păduri năvalnice; valea în terase care se surpă domol spre fluviu; câmpia de dincolo de ape ca o himeră trandafirie și îndepărtată; zările largi, fără sfârșit, auroase, văzute de pe vârfurile dealurilor de la Japșă, Parapet sau Arab-Tabia, alcătuiesc o priveliște desăvârșită. În fața unui asemenea tablou simți că nu-ți mai ajunge aerul, că nu te mai saturi să-l cuprinzi, să-i pătrunzi taina și imensitatea, înțelesurile și farmecul inegalabil. Învins, mă întorc la Ostrov, pe malul Dunării, să-mi iau puterea pentru izbânda viitoare. Biruitor, tot aici revin să mă bucur în liniște. Locul pentru mine are o vibrație, o chemare, o ademenire, pe care nu le simt, atât de intense și de protectoare, în nici o altă parte. Încă din copilărie și tinerețe, de aici am învățat lecția rară și încântătoare a acestei frumuseți. Și tot de atunci am deprins să năzuiesc spre puritate, sinceritate și înalt. Pe toate le port în mine și acum ca pe niște focuri vii. Aici am început să născocesc istorisiri și să le aștern pe hârtie, plăsmuiri în care să dezvălui misterul din oameni și viața lor, din peisajele neasemuite aparținând acestui loc retras, de la capăt de țară.

Totodată, Dobrogea mi se mai relevă la Ostrov ca un meleag uimitor în care oamenii parcurg traiectoriile arhaice ale câte unui rit ce le facilitează inițierea în tainele existenței și ale nonexistenței. Mitul și legenda asigură acestor oameni accesul la eternitate și democratizează, prin mijlocirea fantasticului, misterului și fabulosului, înaintea credinței chiar, societatea rurală de aici. Acesta este și motivul pentru care mitul și legenda – adevărate științe auxiliare ale istoriei – rezistă tuturor intemperiilor.

Mitul, legenda, istoria, magicul, fantasticul, fabulosul, dar și realul se înverșunează să conviețuiască împreună în acest spațiu. Spațiu care pentru mine este ca o obsesie de care încerc să mă eliberez, descriind și povestind, detaliind. Nimic mai greu decât toate acestea la un loc și care să nu obosească, să aducă mereu altceva proaspăt și relevant, dacă miza n-ar fi foarte mare – captarea în imagini a tainei, a sufletului, a oamenilor și întâmplărilor încă neștiute ale ținutului acesta, ținut ce pentru mine este unul inițiatic, impregnat de trăire. Cele trei planuri, real-magic-fabulos, prin care el este configurat de mine, sunt menținute într-o unitate indispensabilă. Astfel, ușile prin care se trece pe neobservate de pe un tărâm pe celălalt sunt permanent deschise.

 

Horia GÂRBEA

Lunca Gilortului

Sînt foarte multe locuri în țară pe care le îndrăgesc și care mă inspiră ca autor. În multe dintre ele am și scris nu puține pagini. E greu să aleg un loc unic. Aș începe cu orașele din Transilvania, mai ales Cluj și Brașov, dar și Bistrița. Aș continua cu Iașiul. Dar, fiind născut în sud și cu rădăcini oltenești, îmi plac Craiova și Tîrgu-Jiu. În centrul Munteniei sînt iubitor al Văii Prahovei. De Ploiești mă leagă zece ani de teatru, de el și de Sinaia mă apropie Caragiale. Recent am descoperit farmecul Cîmpinei. Dar, cum peisajul marin mă inspiră încă mai mult, îmi plac Constanța, Mangalia și nu ratez nicio ocazie de a sta la Casa Scriitorilor din Neptun, unde mult am scris și am tradus.

Dacă totuși ar trebui să aleg un singur loc, voi alege „locuința mea de vară“ care, ca la Depărățeanu și Topîrceanu, e la țară, între dealurile Gorjului, în lunca Gilortului și a afluentului său, Ciocadia, aproape de apele miraculoase (și nămoloase) de la Băile Săcelu, unde anecdota spune că ologii veneau în cîrje și plecau… pe targă. Casa din latura Bengeștiului, moșia de zestre a străbunicii mele, a fost construită de bunicul meu patern în anul căsătoriei lui, 1927, și refăcută la sfîrșitul anilor 1990 de tatăl meu, de fratele meu și de mine după ce a zăcut în mîinile comuniștilor 40 de ani. Acum, viața ce palpită nu e „lipsită de confort occidental“, cum zice poetul, și nici de internet, dar are în plus iarba, greierii și cerul de august pe care constelațiile nu mai sînt estompate de iluminatul public. Toată copilăria mi-am petrecut-o cu povești adevărate despre Bengești, care părea pierdut pentru totdeauna. Din fericire, fiul meu și-a putut trăi poveștile lui acolo, pe viu, alergînd cu prietenii lui canini prin luncă și zăvoi. Înălțăm zmee, facem focul, tundem iarba, tragem cu pușca și cu arcul, plăceri ce ne lipsesc la București.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Un oraș fabulos

Dacă fac abstracție de unii concitadini (și pot să fac asta), Craiova este, pentru mine, nu numai locul de care mă simt legată sufletește (locul formării intelectuale și al prieteniilor pentru o viață), ci și un oraș fabulos. De la Craiova medievală a banilor (cu Mihai Viteazul „conquistadorul“ – vârf de glorie), trecând prin Craiova revoluționarilor de la 1848 (oblăduiți de profesorul Ioan Maiorescu, tatăl celebrului Titu), până la Craiova modernizărilor din La Belle Époque a primarului liberal Nicolae P. Romanescu, patrimoniul istoric și cultural al urbei reprezintă un palimpsest mitologic și simbolic extrem de ofertant și insuficient valorificat (nu doar administrativ-politic, ci și literar-artistic). Dacă te plimbi prin zona centrală a Craiovei, fiecare clădire îți poate spune o poveste, în fiecare colț de stradă stă pitită o legendă. O întreagă lume pâlpâie în măreția neoclasică, sobră și austeră a fostului Palat de Justiție, astăzi Universitatea din Craiova, în îndrăzneala neogotică și strălucirea elegantă a Palatului Jean Mihail – sediul actual al Muzeului de Artă (în care te îmbrățișează atât himerele lui Brâncuși, Țuculescu sau Baba, cât și propriile holograme din labirintul oglinzilor), în răscrucile negustorilor de pe Lipscani și în opulența palatelor bancherilor de la început de secol XX, în coloritul oriental al Sălii Maure de la Minerva, în foșnirea mătăsoasă a tipăriturilor Palatului „Ramuri“, în clopotele de la Catedrala „Sf. Dumitru“, trase odinioară de elevul Brâncuși, în ungherele misterioase, de dincolo de simplitatea brâncovenească, ale Casei Băniei, unde au croit planuri și austriecii, în lucirea argintoasă a icoanei Madonei-Dudu, în mormântul tânărului poet Vasile Cârlova and so on.

Orice loc poate fi privit din mai multe perspective, chiar din perspective violent opuse. Locul în care te naști sau în care renaști. Locul în care te îndrăgostești și reînvii sau în care vii să mori. Globul de cristal se rotește pentru fiecare, sclipește sau se întunecă, te pune în umbră sau te luminează. Eu iubesc Craiova și marea ei frumusețe, în ciuda fisurilor (din cauza cărora a fost numită „orașul din care se pleacă“). Dar, cum inspirat spunea Leonard Cohen într-un cântec, There is a crack, a crack in everything/ That’s how the light gets in.

 

Andrea H. HEDEȘ

Între două ape

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la apa Dornei, care curge învolburată, neagră, temperamentală și luându-se prea mult în serios, îmi amintesc, prin contrast, de versul lui Horia Bădescu, gramatica leneșă a Someșului, și revăd lentoarea de argint a acestuia.

Poate contrastul dintre cele două ape curgătoare a făcut ca, pentru cineva care a trăit pe malurile cuminți ale Someșului, apa aceasta a Dornei, ca o stranie ființă vie, neterminată, să fie prilej de mirare și meditație. Iat-o cum se avântă prin măruntul burg, tăindu-l pe din două, pe când Someșul nu curge, nu trece, nu taie, ci conviețuiește, molcom, cu oamenii de pe maluri. Și fiecare apă, după firea sa, ordonează peisajul: relieful, oamenii, urbea. Și atunci cum să fi fost Vatra Dornei altfel decât poposită parcă, aici și acum, din alte timpuri. Gara mică, ușor vetustă dar cochetă, ridicată pe malul stâng al râului, podurile, clădirile monumente istorice se înșiră de-a lungul străzii principale, prinse într-o melancolie statornică. Frumusețea lor din alte timpuri amin tește de aristocrații scăpătați, marcați de ireversibil. Am făcut un exercițiu. Mi-am imaginat o stradă pe care am așezat câteva din clădirile de pe Strada Republicii din Vatra Dornei, lângă ele am adus câteva din clădirile de pe strada Regele Ferdinand din Cluj, iar lângă acestea am înșiruit câteva din clădirile de pe Avenue Victor Hugo din Paris. Mărturisesc, fac astfel de jocuri de imaginație, jocuri urbanistice, geografice, istorice, toate sentimentale. Fără greș, eleganța și bogăția arhitecturală, aspectul impozant, înălțimea, reflectă, bineînțeles, statutul locului de proveniență al clădirii. Și cu toate că, întotdeauna, Vatra Dornei iese pe locul trei din trei, există acel je ne sais quoi ce face ca acolo să fiu mai acasă cu mine și acolo să scriu mai bine. Așa se spune că trebuie să fie dragostea, inexplicabilă, nu trecută prin filtrul rațiunii.

Orășelul acesta, prins între apele stihiale și sobrietatea munților, și ei contrastând cu îmbrățișarea deal-vale proprie Clujului, aflat parcă în afara timpului, cu atmosfera sa romantică și irizările-i gotice, declanșează, misterios și electrizant, întâlnirea cu daimonul.

 

Nicolae JINGA

De ce Dierna?

Spațiul natal (maternum fermoneum istum – locul graiului matern) m-a ejectat demult, de vreo cincizeci de ani. Nu mă dezic de el, dimpotrivă. Mă gândesc cât de sărac e fără mine și simt o nesfârșită duioșie. Dacă m-aș fi împărtășit la vreme din flerul și înțelepciunea lui Plutarh (apud Petru Creția), nu l-aș fi părăsit niciodată. Dacă.. Dacă n-ar fi venit peste noi rușii. Dacă ar fi venit americanii, la vreme. Dacă nu venea colectivizarea aș fi fost cu siguranță fruntaș al muncilor de primăvară. Dar așa… Pe nemernicia mea – o gloabă răpciugoasă din moscovitele grajduri ale Făt-Frumosului neaoș și roșu ca sfecla –, n-a pariat nimeni, deși-mi sfârâia a jumări ontologice „mecla“. Iar acum e târziu. Totuși. Orice eveniment deosebit din viața mea, fericit sau, dimpotrivă, nefericit, este precedat de un vis nocturn în care mă regăsesc în casa părintească, chiar dacă ea a dispărut demult și cu totul. În ce mă privește, țin să precizez această stare ființială, oriunde pe harta României – și chiar ceva mai departe de frontierele ei actuale, mă simt acasă.De ce Dierna (a se citi Orșova: loco vitae – locul vieții) și nimic altceva? Nu știu. Există Pronie, indiscutabil, dar și Destin. În discutabila mea opinie, pentru că totul e discutabil sub soare, Pronia supervizeză Destinul. Cazul lui Iov. Tema e una extrem de sensibilă și de subtilă, și, fără nicio exagerare, mă preocupă din adolescență, încă de pe băncile Seminarului Teologic.De ce Dierna? mă întreb mereu. Pentru că nu eu am ales. Nici pe departe. Minuscula și cocheta cetate romană (cu castrul și templele zeităților ei: Minerva, Hercules și Hygia, atestată documentar din vremea împăratului Marcus Aurelius, la anul 162 d. Hr.), a trecut prin focul migrațiilor, a avut un moment de reviriment pe la anul 1000 (în vremea voievodului Ahtum, când e numită Urscia), se ridică iarăși în Evul Mediu, pe la 1600 – în vremea lui Mihai Viteazul, care o și cucerește la un moment dat etc., cetate înfloritoare între 1800 și 1950, a intrat sub ape odată cu edificarea complexului hidroenergetic „Porțile de Fier I“.Pentru mine locuirea în Dierna, așa nouă și reconstruită cum este, înseamnă o permanentă provocare noetică, o lungă, sinuoasă și încordată meditație asupra Destinului. Aici au fost aduse și adăpostite moaștele martirei creștine Iulia Surilla, sau Iulia Siriaca (de pe urma căreia ne-a rămas și se păstrează la Muzeul „Porțile de Fier“ din Drobeta Turnu Severin o plăcuță de aur de 24 de carate, incizată pe una din fețe cu litere inverse, 12/4, 5 cm., de o valoare excepțională, pe trei coloane din lățimea ei cu următorul mesaj: „Ay, Ay, Dumnezeule Mare“/ – apoi coloana a doua formată dintr-un desen reprezentând un copac stilizat, care poate însemna și „Sfânta Treime ocrotitoare a tuturor neamurilor“/ a treia coloană cu litere grecești este înscris blestemul la adresa persecutorului și omorâtorului tinerei creștine: „Demonul spurcăciunii să stea deasupra capului tău și să te bântuie, Aole Firme, pentru uciderea nevinovatei Iulia Surilla!).Tot aici, în Dierna, nu fac nici o mișcare fără să fiu însoțit de prietenul meu Lucius Iulius Basinus, tribun și centurion al Legiunii a IV-a Flavia, dar și flamin (sacerdot, preot) al coloniei Drobeta și al Municipiului Dierna (preot aici al zeităților Minerva, Hercules și Hygia, trăitor aici la anul 200, pe vremea împăratului Septimius Severus (193-211 d. Hr.), care a avut fericita inspirație de a așeza în Apulum (Alba Iulia) o placă mare de marmură în cinstea soției sale Breconices (!), căruia i-am tot promis, fără să-mi și respect cuvântul, o cărțulie dedicată lui. Am amintit de plăcuța de aur a Iuliei Surilla. Spre norocul meu, am avut rarisima ocazie de a o ține în palmele mele și de a o săruta. Am rămas pe buze cu gustul și în nări cu mirosul celor aproape 2000 ani de ședere a ei într-un sarcofag. Nu menționez întâmplător acest fapt.În funcție de anotimp, am câteva locuri speciale în care mă reculeg, îmi liniștesc sufletul, contemplu frumusețea naturii, meditez la miracolul vieții în sine și la sensul propriei și măruntei mele existențe. Primăvara, când înfloresc pomii, dau roată grădinilor Orșovei, discret și în solitudine per pedes, sau mă îndrept cu mașina spre Eșelnița, spre Băile Herculane și spre Drobeta. Mă opresc acolo unde mă întâmpină explozia florală. Adulmec miresmele și încerc să le decelez. Greu, dar nu imposibil. Vara, din a doua jumătate a lui mai către iunie, îmi aleg o zi frumoasă și o dedic „macoterapiei“. Mă deplasez cu mașina vreo 30 de kilometri, până la dolinele de dinainte de intrarea în Hinova (aceea a celebrului tezaur descopetit prin anii 70 ai trecutului veac). Acolo e un loc hărăzit macilor. E o nebunie. Un spectacol aiuritor. Pe șoseaua dintre Drobeta și Vânju Mare, chiar lângă apele Dunării, care vin imediat în dreapta sensului de mers amintit. Toamna, în prima jumătate a lui noiembrie, dedic o zi aparte spectacolului cromatic de pe versantul abrupt și stâncos al malului sârbesc, privind din promontoriul de la intrarea la Cazanele Mari. Iarna, când ninge, îmi place să stau pe balconul meu dinspre faleză, la nici 50 de metri de apele lacului de acumulare și să-mi pun gân ­durile în ordine.De ce Dierna? – această Hiroshima a sufletului meu? Pentru că avea nevoie (și) de mine. Ca om, ca preot, ca scriitor. Pentru că în Dierna mi s-au născut copiii. Pentru că aici mi-am scris cărțile – așa modeste cum sunt ele, dar care, totodată, oferă existenței mele un sens. Pentru că aici mi-am trăit iubirile, fericirile și dezamăgirile. Pentru că, aidoma păsării Phoenix, rezistând provocărilor și renăscând mereu, Dierna îi învață pe locuitorii ei, deci și pe mine, că ziua de astăzi a și trecut și mereu importantă e ziua de mâine.

 

Adrian LESENCIUC

Orașul, familia, cultura

Unul dintre proiectele mele editoriale poartă numele Critica de direcție. Primul volum, Analiza vectorială, va apărea în 2021 la Editura Junimea, în colecția Efigii. Am proiectat literatura română în raport cu dimensiunile estetică și imagologică, într-un plan în care criticii și istoricii literari pot

opera cu mărimile fizice direct cuantificabile, numite scalari, respectiv cu mărimile caracterizate în plus prin origine, direcție și sens, numite vectori. Un câmp literar este un spațiu vectorial, motiv pentru care am propus în acest prim volum o analiză în acest sens a literaturii române. În consecință primul capitol poartă numele „Origine“, iar cel de-al doilea „Direcție și sens“. Există și un al treilea capitol, care se ocupă de „Translația de vectori“. Întorcându-ne la „Origine“, lucrurile sunt simple. Deși provin dintr-un spațiu cultural potențator, din Bucovina, „originea“, în multiple sensuri, nu poate fi asociată decât cu Brașovul. Brașovul este indubitabil orașul operei prima în literatura română – rămâne istoricilor literari să proiecteze o istorie locală, pentru a evidenția și opera omnia –, locul din care au pornit în lume peste jumătate dintre tipografii români ai incunabulelor, locul înspre care s-au îndreptat primele texte scrise în care s-au utilizat cuvinte românești (al boierului Dragomir Udriște și al boierului Neacșu), locul în care s-a înființat prima școală românească și primul gimnaziu românesc din Transilvania, locul în care au funcționat în secolul al XVI-lea două tipografii, a lui Honterus și a lui Coresi, locul în care s-a tipărit primul regulament școlar, în care s-a înființat prima bibliotecă școlară, în care a apărut prima fabrică de hârtie, în care a fost publicat primul evangheliar românesc cu note ale editorului, în care s-a tipărit prima lucrare laică, calendarul lui Petcu Șoanul, locul în care a apărut prima gramatică românească, a lui Dimitrie Eustatievici, locul din care a plecat autorul celei de-a doua gramatici, Radu Tempea, locul în care a apărut prima asociație scriitoricească din țările române, în care a apărut prima publicație literară, prima publicație politică, în care a apărut prima librărie ș.a.m.d. Brașovul, care timp de trei secole a fost „centrul firesc al conștiinței românești“, este spațiul de care sunt legat prin fiecare colț care obligă la afirmarea unei centralități culturale de necontestat. Pe de altă parte, Brașovul este locul în care am petrecut până acum douăzeci și sase de ani din viața mea. Brașovul este orașul familiei mele, iar aceasta face din orașul „originii“ literaturii române locul cel mai important pentru mine, din rațiuni pur subiective.

 

Angelo MITCHIEVICI

În afara timpului

Locul pe care-l iubesc cel mai mult este o modestă stațiune de pe litoral, Eforie Sud, un loc în care pașii mei calcă pe urmele pașilor mamei mele, urme nevăzute, pierdute în timp. În copilărie am fost acolo împreună, în puținele zile de concediu pe care le avea. Geografia sa urbană nu are nimic spectaculos, teritoriul peregrinărilor noastre se împarte între mare și lacul Tekirghiol, de aici un sentiment straniu al insularității, de o parte și de altă întinderi de apă. Și Eforie era ca și acum o mică insulă de verdeață, cu un fel de liniște foșnitoare, un loc mai degrabă pentru turiștii fără prea multă dare de mână, pentru oamenii în vârstă care foloseau băile reci, băile cu nămol și se odihneau la soare cu ceva din nepăsarea și abandonul unui vas eșuat. Seara, mici străduțe duceau către lac, care în lumina amurgului sângera într-un tablou al unei ineluctabile tristeți venite dintr-un necuprins de scitice întinderi deschise către un nicăieri. În ciuda turnului solitar de pe celălalt mal, arătând spre cer către niște nori pasageri sau păsări clandestine, singurătatea era deplină acolo. Mergeam cu mama la un cinema cât o cutie de chibrituri, unde se făceau cozi spectaculoase, și care astăzi a fost abandonat și putrezește așa cum numai zidurile știu să o facă, dimpreună cu teatrul de vară care fierbea de lume cu 40 de ani în urmă, la fel cu ceea ce cândva era o deprimantă autoservire. În schimb, parcul cu arbori înalți a rămas intact, aleile sale sunt parcă neschimbate, și aici sentimentul straniu că timpul se împotrivește mersului lui, că în această liniște arboricolă, în această respirație foioasă respirația mea și a mamei mele se regăsesc. Altfel, o poți lua pe străzile care unesc marea cu lacul și care odinioară mi se păreau foarte lungi, dar care astăzi parcă au intrat la apă. Mă uit la vile învelite în umbra unor arbori vechi, vile zidite cu piatră în care se văd încrustate scoicile, vile din care nu am văzut pe nimeni niciodată ieșind. Uneori îmi imaginez că le-aș putea locui, că m-aș putea instala pentru totdeauna aici. Și aș face-o cu condiția ca vara să nu se sfârșească niciodată și mama să îmi fie alături. Aproape de țărm este cazinoul care și el a trăit într-un soi de izolare, și o stradă plină de restaurante și magazine care vând tot felul de flecuștețe de întrebuințare marină, nimicuri inutile care pot fi luate și aruncate ușor. Sigur, sunt alte bănci, au apărut câteva statui, un loc de joacă, dar ceva din atmosfera liniștită se păstrează în ciuda agitației estivale. Reintru pe alte străzi și ajung în parcul din fața grădinii de vară, cu pergole, cu trandafiri pe mijloc, cu alei. Nu e nimic spectaculos, dar pentru mine spațiul acesta vibrează și mai este pe malul stâncos al lacului o limbă de pământ cu ierburi țepoase din care vara se desprind lăcuste ca niște arcuri, un loc a cărui frumusețe nu sunt capabil să o descriu pentru că este un loc în inimă. Deși linia ferată îl desparte de oraș, el nu-i aparține cu adevărat, este o stație către altundeva, un loc al solitudinii și al tristeții, în afara timpului, un loc care pentru mine începe și se termină cu ea.

 

Irina PETRAȘ

Clujul, locul meu de mijloc

Aș putea împrumuta cuvintele lui Saramago (din Jurnalul din anul Nobelului): „Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată. În limfa sângelui, nu doar în memorie, transport pe dinăuntrul meu […] imaginile unui timp mitic ţesut din uluiri și contemplări…“. În Despre locuri și locuire (2005), inventariam fărâmele de loc și timp care, acumulându-se, te fac să fii tu, nu altcineva. Eul meu adânc ţine de miresme, unghere, sentimente ceţoase, mici experienţe tulburi din anii fragezi; de ţesătura deasă de mici fire colorate căreia îi vei păstra toată viaţa amintirea/amprenta.

De unde eşti de loc? întreabă românul când încearcă să-ți deslușească portretul. Cel mai adesea, e locul naşterii, deşi nu rareori apare o precizare în plus, cu dar. M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Aşadar, naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate“ de obiceiuri/vorbe aduse de tata din Ilba, din locul lui.

Locuirea mea esențială e întreită. Când spun acasă, mă raportez la cetățile săsești ca la imagini emblematice ale unei lumi așezate, cu respect față de buna rânduială, de buna, cu folos conviețuire a românilor cu sașii cei harnici și prevenitori. Mă simt legată și de dantelatele porți maramureșene și de dansurile tropotite ale Nordului ca simboluri ale dorinței de a preface în frumusețe și cele mai (aparent) umile lucruri, dar și ale încăpățânării de a marca locul tău și de a răzbate. În fine, Clujul, locul meu de mijloc, de întâlnire ultimă a celor două jumătăţi – Sibiul şi Maramureşul. Cum am mai spus, Clujul a fost mai întâi un cuvânt plin de taine, oprit şi primejdios. Mama ne cânta uneori, serile, „Clujule, măi Clujule…“ şi „Lung e drumul Clujului…“, cântece interzise atunci, când eu aveam vreo 4-5 ani. Nu ştiam ce e acela „cluj“, de ce îi era drumul lung şi la ce îi trebuia un asemenea drum care îi umplea mamei ochii de lacrimi (aveam să înțeleg abia în 1960, la prima călătorie la Cluj, nedumerită că deveneam invizibilă de îndată ce mă adresam clujenilor româneşte…). Câteodată, mai veselă, mama ne cânta despre ploaia care vine de la Cluj. Lucrurile se limpezeau încet-încet: Clujul era un loc mai special din care plecau toate ploile mari ale lumii. Cu el puteai vorbi, chemându-l ca pe un prieten rătăcit – măi, Clujule, chiar dacă nu-i era la îndemână să-ţi răspundă – vezi drumul cel lung. Oricum, merita să-i ieşi în întâmpinare și să-i asculți ritmul de inimă a Transilvaniei.

O studenţie miraculoasă avea să-l încarce cu alte arome, tot mai grele, prefăcându-l în locuirea unică: trandafirii de pe malul Someşului, magnoliile din Grădina botanică, teii de la Universitate, panorama de pe Cetățuie; apoi bibliotecile mele, şi concertele de la Filarmonică, şi spectacolele de la Teatru sau Operă; redacţiile revistelor clujene, „Echinoxul“. Şi Literele: din vremea studenţiei, dar şi din a celor zece ani la catedră. Şi cimitirul în care, alături de părinţii mei, se înmulţesc prietenii, prefăcându-l într-un loc şi el al meu. Şi toamnele cu cerul limpede și lumina mierie, şi înserările ca o strângere de inimă. Şi dealuri de jur-împrejur. Sunt toate ale mele. De câte ori le privesc, fredonez în gând: Clujule, măi Clujule… Într-un fel ciudat, dealurile nu închid orizontul. Lumea cea mare e imediat după deal, oricând la îndemână. Gândul sprijinit pe cărţi și privirea, pe dealuri sunt hotarele locului meu, cu prelungiri în strania bogăție a visului.

 

Ioan-Aurel POP

Brașovul de altădată

Cuvintele, odinioară foarte cunoscute, „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele …“ – scrise de Ion Creangă – fac apologia cadrului originii fiecăruia. Pentru mine, locul nașterii conștientizate este Brașovul, unde am trăit de la vârsta de trei ani până la bacalaureat. Văd toate școlile prin care am trecut, dascălii pregătiți temeinic, aleile de „După ziduri“, cetatea medievală, străzile înguste din jurul Bisericii Negre, Șcheii cu bisericile Sf. Nicolae și Sf. Treime, Casa Mureșenilor, Bastionul Țesătorilor, dar mai ales Liceul „Andrei Șaguna“, care a fost pentru mine ca o primă universitate. Acolo, un dascăl de fericită aducere aminte ne-a făcut să ne dăm seama că pășim pe urmele lui Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Lupaș, Octavian Goga, Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, elevi ori profesori ai liceului. Conștientizarea trecerii pe acolo a acestor oameni faimoși ne-a creat un sentiment de responsabilitate și un anumit simț al demnității. Asta nu înseamnă că nu ne-am trăit zvăpăiat adolescența, că nu am cântat și dansat, că am fost sfinți. Am fost la cenaclul liceului, am scris versuri și bucăți de proză publicate în revista „Muguri“, am fost în excursii la „Șapte scări“, pe Cristianul Mare, în Munții Ciucaș, în Piatra Craiului. La Brașov, am învățat timp de patru ani limba și literatura latină, timp de doi ani istoria literaturii universale, opt ani de franceză, patru ani de engleză. Profesorii de română și de literatură universală erau membri ai Uniunii Scriitorilor, publicau romane la edituri prestigioase, iar profesorul de latină traducea din Catul și Ovidiu. Acesta din urmă era de o asprime ieșită din comun, compensată de un spirit de dreptate ivit din încrederea în forța cunoașterii. Odată, la rugămintea unei mame să-i treacă fata la corigență, pentru că eleva respectivă – pretindea îndurerata femeie – vorbea și prin somn latinește, profesorul a pri- vit-o pătrunzător, întrebând-o foarte serios: „Doamnă, dar măcar vorbește corect?“. La Brașov, în anii liceului, i-am citit pe Hemingway și Faulkner, pe Kafka și pe Camus, și tot acolo am văzut, undeva în centrul vechi, într-o sală de câteva zeci de locuri, Cântăreața cheală, faimoasa piesă a lui Eugen Ionescu, jucată de niște actori tineri de la Teatrul de Stat, numit mai apoi „Sică Alexandrescu“. La Brașov, i-am studiat la liceu pe „scriitorii minori“ Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Dimitrie Anghel și Ștefan Petică, pe Șt. O. Iosif, pe Minulescu și Topîrceanu, pe Duiliu Zamfirescu, pe Ion Pillat, pe Vasile Voiculescu, pe Urmuz și pe mulți alții, care, cu o generație înainte, erau aproape prohibiți și înlocuiți cu Teodor Neculuță și A. Toma. Despre aceștia din urmă, noi doar auzisem …

Avea pe atunci Brașovul, în ciuda faimei de „oraș industrial“, făcător de autocamioane, tractoare și rulmenți, un iz de placă turnantă a spațiului românesc, o mândrie de a fi fost cetatea scrisului și tiparului românesc, a primei școli românești, a șcheilor (șcheienilor) care nu mai puteau coborî călare până în Piața Sfatului, dar făceau maial la Pietrele lui Solomon, în Duminica Tomii. În anii ’70 ai secolului trecut, trăiam din plin bucuria de a descoperi tradiția noastră de dinainte de ultimul război mondial, mulțumirea de a fi lăsați să fim noi înșine, după ce părinții fuseseră îndoctrinați în „obsedantul deceniu“ – fără șanse de izbândă – că „lumina“ venea de la marele „frate“ sovietic și că românii nu reprezentau nimic în istorie. Evident, am trăit atunci în perioada comunistă, pentru că nu ne alegem noi momentul nașterii, dar era o lume în care se putea respira cultură, se putea face mare performanță la matematică și fizică, se învăța limba lui Cicero și Vergiliu. Zidurile și străzile Brașovului emanau spirit, stimulau cunoașterea, musteau de viață și inspirau încredere în viitor.

 

Adrian POPESCU

Călătoria spre surse

Adânc imprimate în memoria mea sunt călătoriile cu tatăl meu și fratele mai mic spre Bucovina. Urcam pornind din Cluj spre Valea Bârgaielor, cu mașina, atingeam Piatra Fântânele, unde era primul nostru popas. Trecuți de Dornișoara, intram în Bucovina ca într-un templu, căutam răcoarea brazilor uriași, a zadei, culcușul ciupercilor, lampioanele zmeurei. Dorna Cândrenilor, Poiana Stampei, Vatra Dornei, nume dragi, ne apropiam de Câmpulung-Moldovenesc, opream puțin în centru, la „Zimbrul“, apoi ajungeam spre seară la Rădăuți, orașul vacanțelor noastre fericite, chiar dacă vremurile nu erau. Oraș unde mai găseai birje, iar în târgul săptămânal se vindeau de toate, de la pui de rață de câteva zile la bundițe cu blană de jder. Fratele meu chiar a fost norocos, i s-a potrivit perfect un pieptar cu blană de miel negru. Orașul nordic, unde se refugiaseră rudele mele din Bucovina ocupată,păstra multe din obiceiurile de altădată, nostalgia Cernăuțiului, în primul rând, atmosfera poliglotă și melanjul cultural, românesc-german-evreiesc-rusesc-polon. Ai mei din partea paternă vorbeau cu toții curent germana (cu accent, spunea Peter Motzan, care conversase amuzat cu tata în 1971), rusa, chiar idiș (bunica, mătușa), mai mult înțelegeau bine polona, ucrai neana. Lumea se respecta, după ce ieșea de la Catedrala ortodoxă, sau de la Biserica catolică,se oprea la o cofetărie din centru sau la restaurantul „Nordic“, unde se destindea cum ar fi fost vorba de faimosul „Vulturul negru“ al Cernăuțiului interbelic. Am cercetat, copil, și Sinagoga din Rădăuți, cred că avea una dintre cele mai bogate decorațiuni pe care le-am văzut. Conflicte religioase sau culturale nu existau, aici… Nu era poate o lume perfectă, dar una armonioasă spiritual era, fraternă chiar. Biserica Bogdana, sec. XIV, ctitorie a lui Bogdan I, păstra aura unui timp neguros și eroic al istoriei noastre, iar trenul care trecea prin mijlocul orașului avea ceva de basm urban. Copil printre alți copii, băteam mingea pe maidanul prăfos aproape de râul Toplița, care curgea prin spatele grădinii bunicii. Mă scăldam în bazinul ștrandului din Grădina de Tir, eram prieten cu suava Ruth, fetița care a emigrat, pe care în zadar am căutat-o chestionându-mi prietenii,inclusiv o prozatoare din Israel, care locuise pe aceeași stradă cu ea, nimeni nu a găsit-o. Casa unchiului meu M. din Rădăuți era aproape lipită de casa ei.

Tata ne ducea ritualic anual în Bucovina, nu doar să admirăm Obcinele Bucovinei ori vârfurile muntoase Adam și Eva, sau Rarăul, de jos de la Pojorâta, dar mănăstirile cu frescele lor nestricate de timp, Voronețul și Sucevița, Arbore și Vatra Moldoviței, Dragomirna și Putna. La mormântul lui Ștefan cel Mare ne reculegeam sobri. Eu întrebam de turnul unde dormiseră în fân Eminescu și Slavici, în 1871, veniți să serbeze sfințirea din urmă cu patru sute de ani a Mănăstirii Putna.Pentru membrii României June, unitatea tuturor românilor era un ideal național. Îmi dau seama acum, drumul în Bucovina era o călătorie la izvoare, o inițiere într-o lume perenă, cea a bunelor rânduieli. Fața tatălui meu mi se părea că se luminează din interior când exclama „Suntem în Bucovina!“

 

Nicolae PRELIPCEANU

Singurătate însorită văzută din Șaua Scara

Sunt legat sufletește de mai multe locuri din țară, prin care am trăit un timp și care îmi revin acum în memorie, ori noaptea în vis, ca un fel de rame pentru te miri ce fantezii. (Nu sexuale, vă asigur.) Dar n-am să pot uita o priveliște, am văzut-o numai o dată. Eram singur în Șaua Scara, în stânga Negoiului cum te uiți dinspre sud (eu urcam pe atunci de la Curtea de Argeș) și era o liniște cum rareori și în orice caz nu pe-aici, prin orașe, poți trăi. Dar nu liniștea o țin minte, ea este mai pretutindeni acolo, sus. Ci peisajul aflat la cine știe câte sute de metri mai jos, un fel de picior de plai, dar nu din ăla pe care să ajungă ciobănașii, ci unul oarecum izolat și fără acces de jos și nici de sus. Era soare, iar acolo, jos, mi se înfățișa o rariște de brazi, cum numai în munții ăia poți să vezi, sau poate și-n alții. O singurătate definitivă stăpânea locul și mă atrăgea. Dar m-am abținut, că nu era nici un marcaj spre locul acela. La el mă gândesc, mai mult decât la Șaua Capra sau chiar decât la Lacul Avrig, în care, tot cam pe-atunci, m-am aruncat și am înotat nu mai mult de un minut (da, da, știu, nu era deloc ecologic ce făceam). Acum, când iluzia că m-aș mai putea întoarce în Șaua Scara, să mă uit în jos, spre nord-vest, dacă-mi aduc bine aminte, ca să mai văd brazii ăia, poiana aia luminată de soare, s-a spulberat, peisajul acela îmi revine deseori pe retină. Nu știu dacă e „emblematic pentru spațiul românesc“, dar pentru mine e un fel de timbru care mi s-a pus – nu, nu „pe suflet“! – pe ce mi-a mai rămas din memoria acelor ani îndepărtați.

Sigur, noaptea mai visez drumul pe o colină lină de lângă Babadag, un rest al munților hercinici, când mi s-a părut că, deși eram prima oară acolo, de mână cu tatăl meu, mai văzusem aceeași priveliște și altădată; poate singur! Mai visez și șuieratul unui șarpe de pe malul lacului Babadag, când eram tot cu tata (că, deh, eram copil) și mergeam nu știu încotro, într-o zi de vară de acum multe decenii. Alteori mi se întorc în vis, sau chiar, așa, pur și simplu în minte, atmosfera din Crasna-Sălaj, sau cea din Marghita-Bihor, din ani apropiați de cei de la Babadag, sau râul ăla limpede de la Curtea de Argeș, care nu mai e, pe care-l chema Argeș. Și astea toate sunt lipite de mine. Cât despre Cluj, ăsta e mai viu, eram deja adult când am ajuns acolo și aproape post-adult când l-am părăsit. Iar studenția se uită greu, așa cum, de altfel, și armata, deși nici o asemănare nu e între ele.

Pe astea le visez mai mult noaptea, dar peisajul din Munții Făgăraș totdeauna ziua, numai ziua și nu în somn. Și nici nu cred că îl visez, ci că, pur și simplu, învie în fața ochilor mei, spălându-i, să zicem, de urâțeniile care i-au urmat. Mai ales că, de-acolo, de sus, toate cele de jos, chiar de la frumosul Cluj al tinereții mele, dar și urâțeniile social-politice ale vremii își căpătau adevărata lor dimensiune. Infinit mai mică decât cea pe care și-o arogau dincolo, jos. Cum s-ar întâmpla, dacă aș mai ajunge acolo, și cu cele de azi.

 

Ileana ROMAN

Pădurea unde soseau scrisori

Pentru mine, numai locul unde m-am născut și am copilărit – „și iarăși vale, iarăși deal“ – este absolut, de aceea nu-l pot scrie decât în chip poetic, cum „În chip poetic locuiește/ Omul pe acest pământ“ (Hölderlin). De aceea mă reîntâlnesc

acum cu un alt loc auroral, dar povestibil, unul din cele care mă ajung din urmă cât mai e ziuă și aducere aminte. Un loc locuit într-o pădure, „naturo, tu, ca o virgină“, într-un viol frumos, când spațiul înghite timpul prin imagine, cum ar spune un fenomenolog. E cam demult, de prin anii 1980 întâlnirea, dar pentru mine e şi acum, chit că acel locus nu mai e precum era.

Eu voiam să cunosc doar reportericeşte nişte ţapinari (muncitori forestieri) despre care auzisem că locuiesc cu familiile lor într-un bloc construit în inima unei păduri, pe un platou al Muntelui Almaş de deasupra Defileului Dunării. S-a oferit să mă conducă acolo un inginer de la Întreprinderea Forestieră Orșova. Era spre finele lui Prier, timp bun de dimineaţă, am urcat cu un Aro pe drumul forestier al Mraconiei („mrac“ –ascuns, lb. sârbă), dar, până să ajungem la bloc, ne-am oprit la un punct de lucru pe versantul numit Cracul Vulpii. Am coborât din mașină și ne-am strecurat spre un grohotiș unde câțiva oameni tăiau cu drujba fagi, stejari. Alții rostogoleau buștenii cu ţapinele prin hârtoape, apoi buştenii erau trași de cai şi de un tractor până la un drum, unde alți oameni îi spărgeau cu un fel de maiuri-ciocan și să-i facă stive după fel și trebuință (pentru furnir, celuloză, p.f.l., pentru foc).

Zgomotele drujbelor și al căderii copacilor spărgeau tăceri bătrâne ale unei naturi fără puncte cardinale, fără acoperiș, și-mi venea atunci să-l contrazic pe her Heidegger care spusese: „când mergi prin pădure, mergi prin cuvântul pădure“. Când vezi stejari uriaşi căzând nu din cuvânt la pământ, parcă se prăbușește și cerul. Noi, poeţii, vedem dublu poate şi din cauza apetitului calofil, căci în momentul când am văzut primul imens copac cum cu greu s-a aplecat şi a căzut la pământ, brusc mi-am amintit de Mihai Viteazul şi de pana cronicarului care a scris: „şi căzu trupul lui frumos ca un copaciu“.

Cei câțiva forestieri din acel punct de lucru erau ardeleni, nu prea aveau chef de vorbă. Doar unul, plăcut la chip, aproape blând, purta chimir lat, aci ținea și cutia cu chibrituri în loc de iască și amnar, fuma Carpați fără filtru. Vorbea la plural, de casă, de masă, de muncă: „avem soția aici și o fetiță, mâncăm cât câștigăm, muncim și când putem suferi ploaia sau gerul, nu purtăm mănuși decât din pielea noastră“. Și tot el mi-a spus în versuri: „Dacă vrei să ai o slujbă / Mergi la I.F. și iei o drujbă“. Se câștiga în medie 100 de lei pe zi. Am mai aflat acolo că fagii trăiesc până la 600 de ani, iar un om poate doborî 40 de copaci pe zi. Un drujbaș de prin părțile Bistriței Năsăud a avut răbdarea să numere în trunchiul unui fag 500 de inele.

Când am ajuns la bloc, cam pe la prânz, am văzut soarele spărgând un noruleţ și învăluind cu razele sale o „rariște“, o „zariște“, un locșor respirând în tihnă lângă firul unei ape cât să o sari cu pasul. Blocul, parter și un etaj, adăpostea 14 familii și 12 nefamiliști. Ne-au întâmpinat câteva femei, una era „bucătăreasa“, alta „îngrijitoarea“ – care m-a și invitat în apartamentul ei de două camere: „Eu mătur, eu spăl, eu vărui“, zicea sacadat și firesc. În cameră mirosea a clătite și a lemn arzând în sobă, pe masă cânta un aparat cu tranzistor. Pe-afară, câțiva copilași se jucau cu nişte tulpini de floarea soarelui, călărindu-le şi strigând dii, dii! Femeile erau curioase de vizita mea, prezenţa mea le părea atemporală, nu mai urcase aici nimeni „străin“, iar ele se lăudau cu „avem apă și lemne pentru foc berechet“. Se vorbea încet, deși prin păduri, pe la țară se vorbește tare. Se vorbea încet și despre lucruri grozave, despre cum vin lupii iarna, dau ocol blocului decupat alb şi lung în noapte, se aud și câinii, iar lupii pleacă „urlând a pagubă“ spre desișurile sălbăticiei lor.

Dar cel mai tare moment a fost când am aflat că aici sosesc scrisori. Chiar pe adresa: Pădurea Mraconiei, la km 21, Bloc. Scrisorile soseau mai întâi la întreprindere (IFET Orșova), de unde cineva, la nimereală, le aducea adresanţilor blocatari din mijlocul unei păduri seculare.

Nu știu când s-o fi întrerupt acea insolită corespondență. L-am întrebat pe poetul Alex Drăghici, că doar el, dintre noi, literaţii dunăriţi, a reuşit să-şi aşeze o pensiune în Clisura Dunării, mai sus, chiar pe liziera pădurii mraconeze. Da, el a văzut blocul nu demult, l-a văzut ruinat în sine, părăsit aşadar. Poate că aici nu au mai sosit scrisori chiar îndată după 1990, când au început și copacii să plece pe-afară…

 

Vasile SPIRIDON

București, mon amour

Pe când aveam patru ani, am întrebat-o pe bunica maternă, venită cu impresii proaspete, exprimate la superlativ, după o vizită făcută la Bucureşti, despre felul cum arată orașul acela. Mi-a răspuns că este mare cât vezi cu ochii și nu mi-am putut reprezenta mult timp după primirea acelui răspuns felul în care poate arăta ceva mare cât vezi cu ochii. De aceea, îndepărtatul oraș, despre care nu credeam că îl voi vedea vreodată, a căpătat în imaginația mea proporții aproape misterioase, asemănătoare acelora deținute de alte toposuri, pe care aveam să le aflu citind nuvelele lui Ștefan Bănulescu.

Fiind în copilărie mare pasionat de fotbal, aveam impresia că un oraș este foarte important pe harta țării doar dacă are o echipă divizionară A. Or, Bucureştiul era singurul oraș care număra nu mai puțin de patru echipe în prima divizie (Clujul era al doilea – cu două formații), iar uneia dintre ele i-am și devenit suporter. Am avut mare noroc de faptul că echipa din Scornicești a fost promovată mult mai târziu pe prima scenă fotbalistică a țării, pe când mă maturizasem de-a binelea. Altminteri, aș fi crezut ceea ce voia de fapt Ceaușescu să demonstreze tutulor: că satul său natal (descoperit deodată a fi fost o veche vatră istorică a românismului) este mult mai de vază decât, să spunem, Iașiul (care avea echipă doar în Divizia B). Desigur că, în ochii mei, Bucureştiul era situat pe primul loc în topul personal și pentru că acolo se jucau meciurile echipei naționale. Așa se explică întâia mea deplasare în Capitală, în 1977, cu prilejul meciului decisiv România – Iugoslavia, pentru calificarea la turneul final din Argentina. A fost plin de tristețe acel prim contact cu Bucureştiul, sfârșit cu un scor de tenis: 4–6.

Pasiunea pentru fotbal fiind în concurență cu aceea pentru lectură, „criteriile de evaluare“ nu au fost schimbate și astfel Capitala a rămas cel mai important oraș și în domeniul literaturii, deoarece în el se născuseră și trăiseră cei mai mulți dintre marii noștri scriitori. Acestor argumente l-am adăugat pe acela că se aflau acolo cele mai mari edituri (bunăoară, Editura Minerva, prin colecția „Biblioteca pentru toți“) și cele mai bune reviste literare ale țării, precum România literară. Tristețea de microbist resimțită pe stadionul din Ghencea, pe care o credeam de neuitat și prin evoluția aiuritoare a jocului, cu cele zece goluri văzute, a fost aproape ștearsă în urma admiterii la facultate, după câteva eșecuri suferite la Iași. Dacă m-ar întreba cineva care au fost momentele cele mai fericite resimțite în viață, i-aș răspunde că starea de grație a unor asemenea clipe s-a întâmplat atunci când mi-am văzut numele pe lista de admitere la facultate, afișată în Strada Pitar Moș. Sunt convins că, dacă întrebarea mi-ar fi pusă din partea unui tânăr, răspunsul i-ar rămâne cu totul de neînțeles, în condițiile în care înscrierea la facultate nu are astăzi nimic deosebit față de înscrierea pentru plecarea într-o excursie despre al cărei rost nu prea ești lămurit.

Au fost și alte repere majore în viața mea legate de orașul Bucureşti: perioada studenției, contactul cu mari profesori, modelul găsit la criticii literari, debutul publicistic și apoi acela editorial. Nu mulți provinciali ar putea spune că viața trăită sau imaginată la Bucureşti ar fi dintre cele mai bune. Ei acuză aglomerația, stresul, zgomotul și ritmul debordant, care sunt reale, dar eu am considerat dintotdeauna că tot ceea ce este mai bun în țara noastră se află în capitală: viața culturală, literară, artistică, sportivă etc. Avea dreptate bunica atunci când îmi spunea, în urmă cu 60 de ani, că Bucureştiul este mare cât vezi cu ochii și de aceea îl revăd de fiecare dată cu o plăcere colorată de nostalgie.

 

Liviu ioan STOICIU

Un loc de care sunt legat sufletește, care nu (mai) există

Am luat în sfârșit seama că la șase, șase ani și jumătate, cu aproximație, „mi se schimbă radical viața“ (ca stare civilă, persoană fizică; inclusiv cu schimbarea locurilor), nu știu care e secretul ciclicității. O fi firesc pentru o evoluție (în timp și spațiu, omenește vorbind). Pur și simplu la șase ani și jumătate (cu câteva luni în plus sau în minus, relativ) am avut parte de modificărisevere, transformări, reamplasări în bine și în rău, alternativ. Poate măsura vârstei la care am fost dat la școală a contat în „ecuația“ vieții: la șase ani și jumătate. Născut în 19 februarie 1950 (la Dumbrava Roșie / Piatra Neamț, am copilărit la Cantonul CFR 248 / Halta Adjudu Vechi, la 248 de kilometri de București spre Bacău-Suceava), am făcut primii șase ani de școală în comuna Adjudu Vechi, cu naveta de la Canton doi kilometri dus, doi întors, în câmp deschis; după următorul ciclu de șase luni și jumătate am fost mutat la oraș, la Adjud, din clasa a VII-a, cu bacalaureatul la liceul teoretic de aici, la „Umană“, cu plecarea de la un institut de filologie și intrarea ca voluntar (aveam 18 ani) în armată, la Bârlad, după ce au intrat trupele Tratatului de la Varșovia (mai puțin ale României) în Cehoslovacia, „mare patriot“. Începând cu anul 1970 locuiesc la Bălan, Miercurea-Ciuc, București, Petroșani, Cluj, ratând facultăți și locuri de muncă (sunt cei șase-șapte ani ai mei de boemă). Din 1976 (aveam 25 de ani), căsătorit cu prozatoarea Doina Popa, cu copil, locuiesc la Focșani (după aproximativ șase ani mă mut din cartierul Sud, în Str. Bucegi, mai apropiată de centru, unde locuiesc alți șase ani și jumătate). Din 1990 am domiciliu stabil în București, după șase ani și jumătate sub apartamentul meu (de la etajul 1), din 1997 se deschide o cârciumă cu program non-stop, cu muzică dată la maximum (urmând 17 ani și jumătate de teroare); în 2003 și 2009, de la șase ani și ceva, de fiecare dată, am parte de evenimente personale destabilizatoare. În 2014 vând apartamentul, rămân cu domiciliul stabil în acte la o margine de București, la altă locație, dar locuiesc, practic, la Brașov. Bun, v-am obosit, nu cred că m-ați putut urmări… Aici voiam să ajung, sunt în 2021 în fața unui nou ciclu de șase ani și jumătate și sunt alarmat, ce schimbare radicală în viață mi se va mai întâmpla? Eu sper să mă mut de la Brașov direct la Domnul, nu să o iau de la capăt cu noi cumpene existențiale.

În privința locului de care mă simt legat sufletește. S-a văzut și în cărțile mele, Cantonul 248, comuna Adjudu Vechi și orașul Adjudul copilăriei și adolescenței mele au tranșat răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Cantonul 248 era o insulă (de vreo trei hectare, cu apă la fântână căutată și de cei din comună) înconjurată de o mare de teren agricol (al proprietarilor din Adjudu Vechi), cu tot felul de semănături și de recolte (cu prepeleacuri de pază, mai ales în vii). La Canton era locuința de serviciu a tatălui meu (șef local la întreținere de cale ferată) la câțiva metri de calea ferată, la patru kilometri de orașul Adjud – o clădire superbă de cărămidă cu acareturi de soi și o cazarmă pentru muncitori (țărani calificați din mers) cu magazie uriașă, cu grădină, plus o clădire a cantonierului, cu grajd și bucătărie de vară și ea, cu grădină, cantonier care păzea bariera la drumul care lega șoseaua națională Adjud-Bacău de Podu Turcului-Bârlad sau Galați, la Adjudu Vechi fiind pod peste Siret. Ați reținut, totul era în plină câmpie. Nimic turistic, firește. Dar în copilăria mea halta de la acest canton CFR era tot timpul cu peroanele pline, opreau inclusiv acceleratele aici. Iarna, „insula“ Cantonului era înconjurată de lupi adevărați (drumul meu la școală iarna era o aventură când nu eram însoțit), iar vara era înconjurată de fantomele celor călcați de tren în haltă (preotul din sat era mereu chemat să sfințească locul). Aici am dat eu de gustul singurătății. Aici am scris primele poezii și am scos „reviste“ ale mele scrise de mână, am fost îndrăgostit de fetele din trenuri (văzute cât stătea trenul în stație sau din mers) sau de fetele de pe zona căii ferate, cu iarba până la brâu, venite să pască vacile. Aici, la canton, îmi ascundeam comorile. Lasă că făceam adevărate expediții până pe malurile rupte ale Siretului sau la liziera de la Șișcani, plină de șerpi și păsări răpitoare… A fost un rai la Canton, până s-au schimbat brusc vremurile, a venit colectivizarea forțată, grădinile de legume și cu viță de vie ale țăranilor au fost arate (și s-a semănat numai porumb și grâu), tata a sărăcit, a plecat de la Canton la casa lui la Adjud, bariera s-a desființat și clădirile de pe insula cantonului au fost distruse, furate cărămidă cu cărămidă până la temelie. Vreau să spun că locul de care m-am simțit legat sufletește nu mai există, e cotropit de bălării, nu-și mai amintește nimeni de Canton; e doar vis.

 

Alex ȘTEFĂNESCU

Dealurile din jurul Sucevei

Suceava, orașul copilăriei și adolescenței mele, mi-a rămas pentru totdeauna în suflet. Îl consider acel „a fost odată ca niciodată“ cu care începe povestea vieții mele. Este așezat pe un deal și o ploaie torențială îl spală integral în câteva minute. După ploaie, acoperișurile caselor, turlele celor cincizeci de biserici și frunzișul arborilor bătrâni strălucesc de prospețime.

La fel de mult îmi plac dealurile din jurul orașului. Pe unul se află cetatea lui Ștefan cel Mare, iar pe altul, din partea opusă – mânăstirea fortificată Zamca. În zare se văd pădurile solemne de fagi. Pe acele dealuri hoinăream când „fugeam“ de la școală.

Ca să fiu sincer, îmi plăcea la şcoală (urmam cursurile Liceului „Petru Rareș“). Nu mi-a trecut niciodată prin minte asocierea de idei făcută de G. Bacovia: „liceu – cimitir al tinereţii mele“. Aveam vocaţie de elev.

La început de an școlar, în fiecare seară, până noaptea târziu, citeam din manualele şcolare, cu nesaţ. Le parcurgeam integral, pe toate.

La şcoală eram, la fel, captivat de explicaţiile profesorilor. N-a existat nimic care să mă facă să antipatizez şcoala.

S-a întâmplat însă altceva. Au apărut în sufletul meu o dorinţă de depărtări misterioase, un erotism difuz, o sete de libertate care nu mai încăpeau în spaţiul unei săli de clasă. Asta s-a întâmplat cu puțin înainte de a împlini şaisprezece ani. Avusesem, până atunci, numai note de 10 la toate disciplinele. Citisem, cu ardoare, sute de cărţi. Scrisesem caiete întregi cu poeme şi îmi doream să fiu recunoscut ca poet de oameni serioşi, cu costum, cravată şi o dicţie cultivată. Şi iată că pe neaşteptate, fără ca eu să urmăresc asta, m-am schimbat. Stăteam în sala de clasă, cu coatele pe băncile de lemn scrijelite şi mâzgâlite de elevii dinaintea mea, şi mă înnebunea gândul că la numai câţiva paşi existau dealurile cu iarba unduită mereu de vânt, pădurile fremătătoare, norii lent alunecători pe cerul albastru. Toată ştiinţa din manuale şi din minţile profesorilor mi se părea neînsemnată şi zadarnică în comparaţie cu viaţa care pulsa amplu în afara şcolii. Mă uitam şi la fetele din clasă, cu sânii care împungeau tulburător stofa ieftină a uniformei, cu bentiţa albă legată astfel încât să le ţină gâtul dezgolit şi să le evidenţieze urechiuşele frumos desenate, cu obrajii inundaţi de roşeaţă la orice aluzie mai îndrăzneaţă a mea. Pentru mine fetele erau şi ele „natură“.

Nimic, nici lanţurile nu m-ar fi putut ţine în clasă când simţeam chemarea existenţei necuprinse. Până şi o şopârlă de pe ruinele încălzite de soare ale Cetăţii lui Ştefan cel Mare mi se părea mai importantă decât înlănţuirile de hexagoane desenate pe tablă de profesoara de chimie.

Drept urmare, plecam fără explicaţii de la şcoală, nu înainte de a câştiga repede, în cele zece minute ale câte unei pauze, adepţi.

M-am transformat, în câteva luni, într-un personaj desprins parcă dintr-un roman al lui Jack London. Ars de soare, cu părul încâlcit de vânt, mirosind a fân şi a fum de ţigară şi având privirea reglată pentru orizonturi vaste, veneam, când veneam, la şcoală uşor plictisit, cu un fel de duioşie faţă de profesorii care jucau mereu acelaşi rol, în timp ce în lumea largă se trăia. Bineînţeles că nu aveam dreptate, bineînţeles că eram enervant, dar nu mă puteam opune erupţiei de viaţă din sufletul meu.

Mă îmbătam de sentimentul măreţiei, când mă aflam sub cerul liber (sau când convingeam o fată să se trântească alături de mine într-o căpiţă de fân). Ţin minte beatitudinea pe care am trăit-o mergând singur pe un deal, în plină furtună. Cămaşa îmi fâlfâia pe umeri, agitată de vijelie, apa mi se scurgea pe păr şi pe obraji, fulgerele năpraznice îmi luminau faţa. Merită să te naşti, fie şi numai pentru a trăi un asemenea moment.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Identitate de interval

Un astfel de loc, care să fie și important foarte pentru mine, și frumos, și cu valoare simbolică, și emblematic pentru românitate, nu poate să fie decât Brașovul, orașul meu natal. O să o iau invers: de ce este Brașovul meu drag emblematic? Pentru că încă din vremea voievodatelor comunitatea românească, așezată în Șchei, era un pinten valah în lumea sașilor. Poate de aceea aici s-a cristalizat, în timp, conștiința națională în vederea Marii Uniri, poate de aceea, în perioada interbelică, a existat ideea ca acest oraș să fie capitala României Mari. Adaug (pentru relevanța sa simbolică) faptul că la Brașov avem prima școală românească, primele cărți tipărite în limba română (editate de Coresi), primul ziar politic și informativ al românilor din Transilvania („Gazeta de Transilvania“), prima gramatică, prima publicaţie culturală românească şi chiar prima societate literară (1821) ș.a.m.d. Brașovul este, de altfel, primul în multe alte lucruri semnificative, pe care, însă, nu e cazul să le dezvolt aici. Pe lângă toate astea, e foarte important spiritul acestui loc și despre asta vobesc/ scriu ca unul care a făcut din întâmplarea nașterii sale o alegere. Asta este ce numim o identitate asumată. Asta înseamnă că am devenit conștient de datele și specificitatea unei identități și că am făcut-o lucrătoare, am transformat latența în act, în acțiune. Ei bine, a fi brașovean înseamnă să ai în personalitatea ta un important strat baroc/ gotic, înseamnă să înțelegi cum răceala și sobrietatea exactă a pietrei urcă spre minunea vitraliilor. A fi brașovean este o identitate de interval, agora de sudură a verticalei pământului românesc despărțit de munți, cea mai reușită întâlnire dintre Valahia neo-bizantină și Reforma împăcată cu Catolicismul. Poate de aceea, deși spre pildă, se poate spune că brașovenii au cel mai dezvoltat simț al umorului din această parte de țară (am înțeles asta într-o discuție cu regretatul academician Alexandru Surdu). Ei sunt capabili de „brașoave“, au relaxarea unor neguțători, știu că realitățile se negociază, dar cred cu tărie și în faptă și în lucrurile făcute temeinic. Au, tot în lumina acelei verticale, un spirit de sinteză între felul coleric (dar vesel) al muntenilor și sobrietatea transilvană, preponderent flegmatică. Aș zice că, prin temperamentul lor sangvinic, sunt niște transilvăneni „light“. Și cum să nu fie așa când (apropo de frumusețe) au parte de o sufragerie verde în chiar mijlocul orașului, iar Tâmpa (căci la ea mă refer) stă proniatoare ca un dinozaur vegetal deasupra burgului, cu Biserica Neagră în mijloc, ca un fel de pui sigur de iubire. Așa că îi invit pe cititori la Brașov ca să se simtă liberi (mai ales), cumva ca boierii munteni care odată ajunși aici se considerau scăpați.

 

Cornel UNGUREANU

Locul pe unde trecem: zilele de la Putna

Există la Putna o Fundaţie, pe numele ei „Cultură şi credinţă“, aşezată sub semnul lui Eminescu. Unul dintre cărturarii noştri de seamă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, e înmormântată acolo. Ea veghează discursul eminescologilor adunaţi la Putna în fiecare an. Colocviile internaţionale, câţiva ani închinate lui Eminescu, erau coordonate de Dan Hăulică: după fiecare discurs, Dan Hăulică mai vorbea jumătate de oră cel puţin despre Eminescu, despre conferinţa susţinută, despre măreţia întâlnirii. Prelungea, în felul acesta, revista de odinioară, „Secolul XX“? La doi paşi de noi era Mormântul lui Ştefan cel Mare, la jumătate de oră de drum era Daniil Sihastru. De la locul unde eram găzduiţi până la Mânăstire, aveam sentimentul că parcurgem un drum sacru: de acolo începea Istoria noastră. Pe acolo trecea Istoria noastră.

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

O grădină a poeziei

Descrieri pitoreşti sau file de cronică, despre arderi pe rug şi decapitări, cavaleri în armură și purligari, asedii şi domni valahi pribegi, s-au adunat destule cu vremea (nu însă atâtea pe cât ar merita oraşul numit altădată „Viena mică“, aşezare imperială şi capitală a Transilvaniei), de la Mercator şi Sigerus, la Friedrich Shur şi Radu Stanca. Prin secolul al XVIII-lea Sibiul era înconjurat de grădini, străinii care l-au vizitat numindu-l „oraşul florilor“, astfel încât, la 1773, grădinarii şi-au înfiinţat breasla proprie. Cu timpul, odată cu mărirea aşezării de pe râul Cibin (denumire de la care oraşul îşi trage numele), multe dintre grădini au intrat, rând pe rând, în perimetrul propriu-zis al oraşului (ca, de altfel, şi vechile cimitire ale cetăţii). Două feluri de grădini s-au asociat şi au dat mereu farmecul acestui loc, instituind un genius loci recunoscut de oricine: grădinile de piatră, gotice şi, mai ales, baroce (moştenirea Sibiului fiind mai ales aceea a barocului de „mitteleuropa“), şi grădinile de plante, de arbori şi flori, între care stejari seculari din stejeretele care acopereau altădată împrejurimile oraşului adunat pe pantele piemontului Cibinului, sub pavăza Prejbei, Mumei, Cindrelului și Tunsului Mare. Grădini de piatră, cu stradele şi case îngrămădite unele în altele, unele peste altele, închipuind un labirint în care te poţi rătăci cu voluptate, peste care unduiesc acoperişuri cu ochi şi ţâşnesc, ca nişte spărturi albastre în cerul întunecat, pe fundalul crestelor, mulţime de turnuri şi turle, într-un turnir fastuos şi tulburător. Grădini cu ploaie de aur şi castani, trandafiri, tei şi goruni, catalpa şi magnolii, brazi argintii, gingko şi acăţi, un peisaj cât mai aproape de natura pură. O grădină de piatră şi sevă, care mereu a dat naştere unei orgii de nostalgie, o grădină pentru rafinaţi admiratori ai „frumuseţilor rănite“ şi ai „savorii lentei disoluţii“ („voluptatea melancoliei“ a lui Maurice Barres).

Un oraş-grădină cu acoperişul-coronament roşu ca frunzele de fragi sălbatici toamna, dincolo de lunci, în pădurile ce urcă pantele munților şi poartă amintirea paşilor lui Eminescu, Coşbuc, Goga, Blaga, Cioran şi Noica. Un oraş în care stradelele poartă încă urmele paşilor lui Radu Stanca, Nego, Doinaş, Balotă, Gary Sîrbu, Aichelburg şi ceilalţi sibioți, care au format Cercul Literar, adevărata tradiţie culturală a cetăţii. Sau pașii, pe Mitropoliei sau pe Ioan Lupaș (lângă ASTRA) către Liceul Lazăr, ai lui Nicolae Manolescu, sau ai lui M. Ivănescu, dinspre Vasile Aaron spre strada Rațiu sau terasa, dispărută, la Doi Colonei.

Un oraş-grădină, de piatră şi sevă, care poartă în sine o idee: aceea a emoţiei artistice, care poate deveni obsesie. Un oraş real, de flori de piatră şi cristale vegetale (dar în fond un oraş mic-burghez şi provincial), peste care cerchiştii, în anii războiului, sub aripa magică a lui Blaga, prin talent, solidaritate şi cultură înaltă, și-au potențat tinereţea sibiană, transformând-o în legendă. Cu termenul lui Michel Foucault, o heterotopie, o juxtapunere de real și imaginar, un spaţiu valorizat cultural, un oraş pe care nu-l mai putem percepe azi decât prin acest filtru, în primul rând poetic, cu cât mai activ, cu atâta mai important în ordinea valorilor general umane. Și încă o dată literatura îşi arată valoarea pentru comunitatea noastră.

 

Răzvan VONCU

Sunt un refugiat

Pentru mine, căderea din Paradis a început atunci când pasiunea profesională a tatălui meu – inginer proiectant de automobile – m-a smuls din Constanța mea natală, ducându-mă întâi la Câmpulung-Muscel, apoi la Craiova. Am revenit, apoi, la Constanța, la bunici, pentru un an întreg și în toate vacanțele de vară (ba chiar și unele de iarnă), până prin anii 1990, însă nu mai era același lucru: de când am plecat de acasă, din bătrânul Tomis, am fost și am rămas un refugiat.

Constanța este pentru mine nu numai cel mai frumos loc din România și din lume, ci și un epitom al unei „Românii mai bune“, aceea la care visăm și pe care nu reușim deloc să o realizăm. Al unei Românii care trăiește de milenii toleranța și multiculturalismul, civilizația și deschiderea către lume, însă fără a simți (ca Transilvania) nevoia de a da lecții în această materie celorlalți români, mai puțin norocoși. Numai în acest oraș miraculos se poate ca, pe un kilometru pătrat, să întâlnești dialogând armonios, într-un desen urban în care istoria poate fi atinsă cu vârful degetelor, edificiul roman cu mozaic, o bazilică bizantină și o intersecție din orașul secolului IV, catedrala arhiepiscopală ortodoxă, biserica romano-catolică Sfântul Anton și marea moschee regală. Europa autentică și fascinantul Orient, straturi-straturi de cultură, secole de viață, de creație umană, imagini concrete de ziduri și coloane țâșnind nu din pământ, ci direct din istorie, te întâmpină la tot pasul. În jurul lor, constănțenii au reușit – în pofida unor perioade nefaste, în deceniile din urmă – să construiască unul din puținele orașe noi din România care nu urâțesc orașul vechi. Atât de armonios se continuă cele două, încât numai localnicii pot spune pe unde se termină modestul, dar atât de specialul orășel de navigatori și negustori al vechii Românii și unde începe marele oraș recent.

Da, știu, turismul pe Litoral nu se compară, în materie de servicii și prețuri, nici măcar cu Bulgaria. Totuși, nimic nu egalează pentru mine o vacanță la Mamaia. Știu și că Marea Neagră nu e decât un mic apendice urâcios și dificil al Mediteranei. Cu toate acestea, pentru mine nici o altă mare nu se compară cu imaginea ei văzută de pe faleza de deasupra plajei Modern: nici măcar splendoarea Mediteranei de Est mângâind plajele din Tel Aviv, privită de sus, de pe promenada din Yaffo. Și să nu exagerăm cu pusul cenușii în cap: Muzeul de Arheologie din Constanța nu este cu nimic mai prejos decât cele din Rodos sau Creta, iar muzee de artă, cum este cel din Constanța nu întâlnești nicăieri pe litoralul bulgăresc sau turcesc (sunt curios câți dintre criticii acerbi ai Litoralului nostru au vizitat colecția Dinu și Sevastia Vintilă de la Topalu).

Constanța rămâneParadisul României, chiar dacă, desigur, ea nu mai există decât în amintirea (și în imaginația, adaugă spiritul critic) celui care a scris rândurile de față.

 

Varujan VOSGANIAN

Pruncii renăscuți

Puțin după răsăritul soarelui, la ora la care viteza luminii este egală cu viteza întunericului, am ajuns, aproape de satul Ulmet la întâlnirea cu trovanții, pietrele vii. Ei nu se arată privirii dintr-o dată, ci trebuie să știi sau să simți că sunt acolo. Aceeași senzație am încercat-o când am vizitat Machu Picchu, orașul din piatră al incașilor, atât de bine ascuns vederii încât a fost nevoie de aproape jumătate de secol ca lumea să-l redescopere.

Sufletul nostru creștin se emoționează la întâlnirea dureroasă, inițiatică a cărnii cu lemnul. Dar poți ajunge aproape de Dumnezeu și prin întâlnirea cu piatra. Și, poate că tocmai de aceea, precum în Cântarea treptelor de care vorbește psalmistul, pentru a ajunge pe creasta unde se găsesc trovanții trebuie să pășești pe o cărare îngustă, treaptă cu treaptă. La întâlnirea cu pietrele vii trebuie să fii pelerin.

Acele pietre, de culoarea vechilor cetăți incendiate, au forme dintre cele mai diverse. Unele antropomorfe, ca o ecclesia de taină, altele ca un cerc prin care, ca într-o clipă suspendată, vietățile lumii sar, pe rând, alungindu-și trupul, unele de forma dolmenelor druide, iar altele cu totul stranii, ca niște farfurii zburătoare. Dacă s-ar scrie o istorie a omenirii după formele pe care diferitele civilizații le-au dat pietrelor, trovanții de la Ulmet ar alcătui un adevărat Muzeu al omului.

Pietrele acestea poartă nostalgia mării de demult în care s-au născut. Ele mai poartă încă, în miezul lor, urmele scoicilor. Așa cum au fă- cut-o în lichidul amniotic al mării pierdute, trovanții se hrănesc cu nisipul din jur, amestecat cu picăturile de ploaie. Asta face ca trovanții să crească, așa cum face orice ființă care se hrănește. Copilăria lor durează mii și mii de ani. Un trovant poate crește cu un centimetru la fiecare trei-patru secole. Ceea ce face ca de nașterea lui Shakespeare sau Cervantes să ne separe doar un centimetru și ceva.

Localnicii cred că pietrele vii sunt un prag, un chepeng către lumea de dincolo. Unii spun că trovanții primesc numele pruncilor morți, să poată crește și ei. Uneori chiar mai mulți prunci pentru aceeași piatră, ca și cum ar fi frați de lapte.