O sumară cercetare geocritică ar duce la constatarea că densitatea cea mai mare a moșiilor cu veleități romanești se află în Argeș – peisajul predilect al lui Rebreanu – și în Ialomița – privilegiată de Duiliu Zamfirescu și G. Călinescu –, la distanțe similare de capitala privită prin ocheanul întors al bucureșteanului devenit „boier“.
Aflând că gardianul camerei de la sanatoriul Demarat – unde a fost trimis după ce a ucis-o pe Mădălina – e din Argeș, Puiu Faranga are o tresărire: „Am umblat și eu mult prin Argeș. Un unchi de-al meu din partea mamei are o moșie la Mănești. – O fi având, cum nu, aprobă gardianul. Că prin partea noastră sunt multe moșii boierești. Și la noi, la Ciofrângeni, erau doi boieri mari, dar acu a mai rămas numai unu, că celălalt s-a prăpădit în război ș-apoi cucoana, cum s-a făcut pacea, a vândut tot și s-a mutat la oraș, la Pitești.“
În gara Ciulnița, la doi pași de casele boierului Dinu Murguleț, coboară din tren Felix și Otilia, întâmpinați cu brișca de Leonida Pascalopol, care i-a invitat la conacul din Bărăgan. Cei cincisprezece kilometri parcurși la trap în direcția Dunării le dau călătorilor senzația unei incursiuni în timp, printr-un „Pompei de lut“ colosal: „Era un ceas numai de când coborâse din tren, și Felix se simțea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizație fusese distrusă de mult de soare și de ierburi (…) Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit deodată câțiva călăreți acoperiți din cap până-n picioare în sârmă, ca barbarii de pe Coloana Traiană, sau în întregime goi, cu țeste la oblânc și cu suliți cu smoc de păr în mână, Felix nu s-ar fi mirat deloc.“ Odată ajunși pe domeniile lui Pascalopol, perspectiva se schimbă, decorul prinde viață, iar gazda își previne musafirul: „Vezi dumneata – îi zise – aici este, pentru un tânăr, o școală de energie. Vei profita.“ Când Felix se preface că l-ar interesa să știe cât produce o moșie, urmează o lecție de agronomie dublată de una de sociologie: „Produce, firește – răspunse Pascolopol tehnic – dacă o exploatezi rațional. Eu cultiv îndeosebi oleaginoase, cu comenzi anticipate din Anglia. (…) Trebuie să-ți mărturisesc că cu țăranii de pe aici nu prea fac treabă; de aceea vei vedea pe moșie foarte mulți ardeleni. Am și câțiva nemți, unguri, chiar și italieni, dar asta pentru anume specialități. Grădinăria o fac cu bulgari și cu sârbi.“ Contrar așteptărilor, Pascalopol se dovedește a fi un moșier responsabil, activ și întreprinzător, care-și merită dreptul la dolce vita și admirația Otiliei: „După o bună exploatare, toamna târziu, sunt în măsură să export, și atunci mă duc să-mi ridic banii de-a dreptul în străinătate, la o bancă unde mi se face un cont. Am și eu dreptul să mă recreez.“
Casele boierești ale lui Dinu Murguleț și conacul lui Leonida Pascalopol – aflate la o aruncătură de băț, de o parte și de alta a Ciulniței – au multe în comun, deși nu sunt administrate cu același talent și aceeași sârguință. Discuția dintre Pascalopol și Felix pe tema rentabilității moșiei o prelungește, simetric, pe cea dintre Sofia Murguleț și coana Profira, mama lui Tănase Scatiu: „Răul e că nu facem grâu destul“, se plânge boieroaica. „Ia lasă, coană Sofițo“, răspunde proaspăt îmbogățita reprezentantă a Scatieștilor, „conu Dinu să trăiască! De atâția mari de ani, de când are moșia de la Eforie pe nimic, bez moșia dumisale părintească, mărita până acum șapte fete.“
Ceva mai la nord, nu departe de Ploiești, funcționează la turație maximă un cuplu de moșieri model, Elena Hallipa și Drăgănescu din Concert de muzică de Bach. „Realizările“ lor sunt pomenite de amica Nory, citadină convinsă, pe același ton uimit, vag admirativ: „Își aduse aminte de pianul din hall-ul casei de la Prundeni, pe vremuri. Elena, ca un fiu prim-născut, răscumpărase moșia vândută de tatăl ei. Moșia era subt gubernia mătușei Gramatula, ce fusese pentru Elena a doua mamă. Rămăsese pentru agricultură cât permisese exproprierea, și pe restul proprietății, achiziționat de țărani, se ridicase un colan de fabrici clădite cu banii lui Drăgănescu. Firește, el era acționarul principal și directorul general, așa că se putea socoti stăpân pe întregul domeniu. Realizase un centru de prosperitate și își asigurase o situație politică.“
În materie de economie aplicată, literatura română nu duce lipsă de profesioniști. Mihai Aspru, ucenicul avocat din Donna Alba, urmărește plin de admirație cariera atipică a maestrului Georges Radu Șerban, fost mare proprietar și agronom cu „întinse învățături de specialitate“, care s-a apucat de „meșteșugul dreptului“ abia „când moșiile i-au fost ciopârțite zdravăn“. După război, demnul urmaș al Basarabilor și-a întregit titulatura cu o teză răsunătoare la Paris, ceea ce i-a permis să procedeze boierește și în avocatură. „Moșie mai avea destulă și cunoștințele lui de bună seamă făcuse dintr-însa o grădină. Dar spre a se feri de noi surprize sociale, și-a împărțit munca de câmp cu cea de bară; pământurile lui erau în preajma Bucureștilor, în Valea Prahovei, unde îi rămăsese însemnate întinderi petrolifere și pe Neajlov. La cele din Oltenia renunțase definitiv în schimbul concesiunilor ce i se făcuseră dincoace.“