Un accident fericit și unul nefericit

Ani de zile mi-a zgîriat timpanul expresia auzită, aproape zilnic, pe la televiziuni, „accident nefericit“. Ca și cînd, îmi spuneam, un accident poate fi și fericit. Am rămas robul acestei percepții pînă cînd am citit despre ceea ce aș numi „un accident fericit“. Și mi-am spus că, probabil, după ce și-a epuizat toate mijloacele, pentru a ne face să ajungem acolo unde ne e scris, destinul apelează și la accidente. Care se vor dovedi că sînt fericite, ni se întîmplă din necesitate, nu din întîmplare. Aici voi divaga amintind o poezie a lui Dan Goanță, un gazetar, poet și umorist prematur dispărut: „Necesitatea și Întîmplarea/ jucau zaruri/ și întotdeauna, dar întotdeauna, cîștiga întîmplarea“. Frumoasă poezie, dar, în linie protestantă, cred eu, e cam nedreaptă, adică inexactă. Mai cîștigă și necesitatea.

Pentru că, pe cînd avea trei ani, rochița ei a luat foc de la un grătar, mama, traumatizată, a îmbrăcat-o doar în pantaloni, de unde și-a și atras porecla „Jimmy“ (cohorta de psihologi actuali ar vedea în asta o protocronistă a schimbării mentale de sex, subliniind ulterioara pasiune a acesteia pentru fotografiile erotice, pe care le va colecționa). Cu toate acestea, prenumele ei, două la număr, au rămas aceleași, Margaret Munnerlyn. Băiețosă din fire (psihologii actuali exultă!), după cum mărturisea mai tîrziu fratele ei Stephen, tînăra era interesată de războaiele americane (normal pentru cineva care a copilărit și a trăit în Atlanta). Și era de partea Confederației, într-o consistentă tradiție a familiei. Pe lîngă porecla Jimmy, tînăra sudistă și-a ales pseudonimul Peggy (de la Pegas, calul mitologic ce-i inspiră pe poeți) cu care a semnat mici încercări literare.

După o primă căsătorie nefericită, Margaret și-a refăcut viața alături de cel mai bun prieten al fostului ei soț. Ca să-și cîștige independența financiară, a început să colaboreze la „The Atlanta Journal“, unde, pînă la urmă, a devenit redactor. Printre articolele ei notabile a fost unul despre sex-simbolul masculin al vremii, Rudolph Valentino. A continuat să scrie texte literare, dar niciunul n-a fost publicat. Un roman de 400 de pagini, The Big Four, s-a pierdut pur și simplu.

Pentru că, totuși, Margaret Mitchell avea o misiune, destinul a uzat de „accidentul fericit“, sub forma unui accident de automobil care i-a afectat genunchiul. Mobilizată în casă, pînă la vindecare s-a apucat de citit și mai intens decît pînă atunci. Soțul, intrigat de lecturile ei interminabile, a intervenit și el, ajutînd accidentul să treacă în zona „fericită“. I-a spus: „Pentru Dumnezeu, Peggy, la cîte cărți citești, ai putea să scrii și tu una!“

Așa a început Margaret Mitchell să scrie Pe aripile vîntului, cu un titlu împrumutat dintr-un vers al poemului „Non Sum Qualis Eram Bonae sub Regno Cynarae“ (nu îl mai traduc, toți știm un pic de latină) al poetului englez Ernest Dowson. Manuscrisul a fost citit de Harold Latham, de la Editura Macmillan, care a văzut potențialul poveștii. Dar pentru asta a pus-o pe autoare să mai lucreze, să verifice concordanțele istorice și să rescrie unele capitole. La editarea finală a cărții a contribuit și cel care a împins-o pe Mitchell să scrie, soțul ei, John Marsh. De reținut că autoarea a scris la început finalul cărții, după aceea urmărind ca firul poveștii să ajungă pînă acolo.

Așa s-a născut best-sellerul absolut al literaturii americane din anii 1936 și 1937, romanul fiind răsplătit cu Premiul Pulitzer . Faima cărții a supraviețuit pînă în zilele noastre. Într-un sondaj recent, din 2014, Pe aripile vîntului este așezat de publicul american pe locul doi, imediat după Biblie.

Cum, în general, un best-seller din literatură alertează spiritele întreprinzătoare din cinematografie, Pe aripile vîntului nu a trecut neobservat. Și s-a transformat în cel mai scump film din istorie, în banii de astăzi producția costînd $3,739,000,000. Da, peste trei miliarde de dolari! Dar filmul e o altă discuție care, se vede din cîrtelile corectitudinii politice, nu se va încheia decît atunci cînd pelicula va fi total interzisă, ascunsă în buncăre inexpugnabile.

Destinul care a împins-o pe autoare pe culmile gloriei, printr-un accident fericit, n-a mai putut face ulterior nimic: Margaret Mitchell a murit, în plină glorie, la 49 de ani, din cauza unui alt accident (nefericit de data asta). Un șofer beat de taxi a lovit-o mortal, în 11 august 1949, pe cînd mergea pe o stradă din Atlanta natală, împreună cu soțul, să vadă filmul O poveste din Canterbury.

Poate că o cheie în înțelegerea succesului repurtat de romanul unic al lui Margaret Mitchell stă în rîndurile de mai jos, care-i aparțin: „Dacă Pe aripile vântului are o temă, e aceea a supraviețuirii. Ce îi face pe unii să iasă cu bine din catastrofe, pe cînd alții, aparent la fel de puternici, abili și curajoși, se prăbușesc? Se întâmplă în toate vremurile tulburi. Unii supraviețuiesc, alții nu. Ce calități există în cei care triumfă, dar le lipsesc celor care se prăbușesc? Știu doar că supraviețuitorii numeau calitatea aia «tupeu». Așa că am scris despre oameni cu tupeu și despre oameni fără“.