Romanul Aceeași mare al lui Amos Oz se remarcă prin noutatea formulei epice care stă permanent în vecinătatea poeziei. Scriitorul a declarat într-un interviu (apărut în volumul Din ce este făcut un măr?, Editura Humanitas, București, 2020), că Aceeași mare este singura lui carte pe care a recitit-o, deoarece: „nu-mi vine să cred că eu am scris povestea asta. În general, nu o consider ca pe o carte a mea. Nu știu de unde vine. A intrat prin mine și a ieșit pe partea cealaltă […] Nu e modest să spun asta, dar pur și simplu citesc și sunt surprins. După părerea mea e bine scrisă cartea asta. Mă uit la ea ca o vită albă care a fătat un pescăruș (pp. 27-28)“.
Romanul, într-adevăr inovator, conține mai multe romane, nuclee epic-poetice care pot deveni, ele însele romane de sine stătătoare sau poeme. Astfel, capitolele romanului pot fi citite atât ca narațiune (discontinuă), dar și ca poeme separate. Aceasta ar fi și marea invenție a cărții, care poate fi considerată, fără teama de a greși, o carte de poezie crescută în interiorul unui roman sau un roman care izvorăște dintr-o stare poetică. Sensurile romanului sunt multiplicate prin viziunile și perspectivele diferite, care se unesc și se despart într-un amețitor dans al încercării de a transcrie existența.
Textul romanului este decupat în majoritatea capitolelor sub forma unor poeme. Și nu doar forma este lirică, pentru că în interiorul acestor poeme narative sunt formulări, sintagme metaforice absolut memorabile: „Umbra a două femei. Un harem de umbre sub umbra acoperișului tău“ (p. 69); „O săgeată prinsă în arcul încordat: își amintește de conturul/coapsei ei. […] O ceață palidă,/translucid-lăptoasă, se ridică ușor, cămașă de noapte subțire/peste curba colinei“ (Singur, p. 14); „Să o abandonezi, spui, ți-e ușor să spui,/să abandonezi așa cum un pilot de război se propulsează din avionul/ care se prăbușește sau arde./ Dar cum poți sări dintr-un avion/care a căzut și a ruginit sau s-a scufundat în adâncul mării?“ (Dar cum, p. 144). Pentru scriitor ultra-detaliul pare a fi o necesitate. A descrie succint dar cât mai complex este marele pariu stilistic al lui Oz. Sintaxa este de asemenea interesantă, cu fraze lăsate suspendate, agățate în spațiul paginii albe, ca o tăcere îmbibată de sensuri. Marea, văzută într-o varietate de ipostaze-descrieri, este elementul unificator al acestui roman-poem.
Narațiunea propriu-zisă constă într-o consemnare a sentimentelor pe care le trăiesc tatăl și fiul după moartea soției, respectiv mamei. Albert, un contabil apreciat, își face conștiincios datoria, suferă din cauza morții soției (Nadia) și de singurătate. Abia mărturisit, printre rânduri, înțelegem că suferă (și) din cauza peregrinărilor fiului rătăcit(or). Fiul, plecat într-o lungă călătorie în Tibet nu vine acasă, în ciuda rugăminților și avertismentelor tatălui că e posibil să nu-și mai găsească mama în viață. Fapt este că Rico nu se mai întoarce, trimite cărți poștale din locurile pe care le vizitează și trăiește cu fantasma mamei dispărute, a cărei prezență este ubicuă. Dita, iubita (logodnica) lui Rico, virtuala noră a lui Albert, locuiește pentru o perioadă în casa acestuia. Tatăl are sentimente amestecate față de Dita, tulburat fiind de frumusețea și tinerețea fetei. Albert e văzut de Dita ca un tată, dar are și sentimentul că e un copil de care trebuie să aibă grijă. Bettine, prietenă cu Albert, pare geloasă mai mult pe tinerețea fetei decât pe o posibilă relație a acesteia cu bărbatul. Sexagenara Bettine încearcă să potolească focul interior pe care tânăra femeie îl aprinde în sufletul lui Albert. De altfel, relația lui Albert cu Dita este mai mult sugerată prin aluzii textuale, uneori destul de transparente. Rico își găsește liniștea în brațele unei prostituate, Miriam. Dita, la rândul ei, are câteva escapade amoroase cu Ghighi, prietenul lui Rico.
Nadia este o prezență-absentă în roman, gândurile ei dinainte de moarte au inflexiunile unei mare poem tragic. Cântecul păsării, narimi, narimi, însoțește plecarea din lume a mamei. Moartea ei, întâmplată la patru dimineața, culorile mării, broderia rămasă neterminată, trupul destrămat de boală, firele amintirilor copilăriei, adolescenței, tinereții, alcătuiesc un portret teribil, înduioșător, desfășurat și amplificat pe parcursul cărții.
Dar nu povestea în sine pare a-l interesa pe narator (de altfel personaj în roman), ci înlănțuirea de evenimente/întâmplări care deplasează atenția cititorului către un spectru de semnificații care luminează în mod diferit narațiunea. Astfel, naratorul se mișcă liber pe axa timpului, incluzând personaje simbolice cum ar fi călătorul-negustor rus aflat în drum spre China care moare pe neașteptate într-o cabană, în urmă cu o sută de ani. Sau o fetiță de șase ani, căreia poate nu i s-a spus, până în ultima clipă adevărul cumplit că va muri. Odată cu trecerea timpului, evenimentul cumplit al morții își pierde din semnificație, o sută de ani fiind testul temporal suprem: „O sută de ani au trecut și durerea s-a stins deja: pe cine să mai doară? Mă întreb dacă o mai fi existând prin lume vreun pieptene vechi, o pilă de unghii sau vreo broșă de sidef ale acelei Irene? Poate în vreun sertar al unui scrin de nuc uitat sau în vreun pod unde totul a prins mucegai din regiunea Wiltshire? Dar cine ar fi vrut să-i păstreze lucrurile? Și pentru ce? Numai pe mine, care nu am nicio fotografie și nici nu știu cum arăta, m-a cuprins ieri tristețea pentru Irene. O clipă doar. Apoi a trecut.“ (p.186)
Romanul are o inefabilă poezie care acompaniază subtil textura epicului. Aceeași mare reprezintă o zonă aparte în universul romanesc al lui Amos Oz, deopotrivă provocatoare și deschisă către interpretări multiple.