Scriitorul, astăzi, nu mai e, din nefericire, un magnet care să electrizeze sălile pline ochi de cititori. El pare mai degrabă un personaj fictiv căzut din ceruri aici, într-o lume exclusiv digitalizată. Sîntem, însă, nu o dată, mai înrudiți, mai afini, mai empatici cu personajele din lumea ficțională decît cu cele din cea reală populată cu chipuri plate, lipsite de identitate interioară.
Adam Puslojić, poetul, are vizibil o fascinantă identitate interioară cu care captează instant auditorul. Extravaganța omului uriaș cu o barbă sălbatică, patriarhală, discursul său impetuos și frust, direct la subiect, fără nicio altă introducere, toate-l trădează pe emulul de dincolo de Dunăre al lui Nichita Stănescu. El cutreieră neostenit așezări după așezări românești, fascinîndu-și ascultătorii, nu o dată indolenți literari, conectîndu-i la marele spectacol al Ideii Pure a lui Nichita Stănescu. Adam Puslojić acceptă, chiar cu orgoliu, să fie portavocea postumă a lui atît în lumea sîrbă, unde l-a tradus, zeificîndu-l, cît și în cea românească. Poezia însăși a lui Adam Puslojić sugerează un aer demiurgic al unui prestidigitator al flexionării cuvintelor românești, ca la Nichita, pe care nu doar că le folosește ingenios, dîndu-le o nouă prospețime, un nou înțeles, dar și le și apropriază: „Crescut/ în adopție/ un nou Dumnezeu/ din mine// nu prea tăcut/ ca mine/ nici prea frumos/ ca oricine// ascultă ocult/ privește atent/ nu moare astăzi/ în nimeni// de ce iarba/ crește ca o/ piatră verde/ de cer-apă// cum nici maică-mea/ nu-mi șoptește/ cum nici norul meu/ încă nu albește“ (Ocult, din volumul Mereor, Ed. Mirador, 2012).
Poetul trăiește în cea mai intimă proximitate: a limbii române, a țării înseși. Deși el e de peste Dunăre, de pe-un picior de plai, din Kobișnița Văii Timocului, de unde vede, chiar din prispa casei sale, trei țări deodată – peste Dunăre, țara românească, la răsărit, cea bulgărească, iar la firul ierbii, Serbia natală: „Pasărea din Valea Timocului/ ne cîntă albastru/ numai din zbor// Trilul ei vestit/ este sonor, somnoros/ și sîngeros//Ah ce poezie/ atentă, acută/ și inspirată total// Mamă, ești bună/ mamă și savantă/ aproape de inima mea// Tăticule, salvat/ din abisuri, hai/ astăzi vino acasă// Spălat pe față/ și întors pe dos – mă simt al tău, Doamne!“ (Pasărea noastră).
Poetul e o variantă postmodernă de Badea Cârțan care trece regulat Dunărea cu smartfonul în mînă și cu o raniță plină cu manuscrise corectate cu o cariocă neagră cu care scrie în grabă și fără ezitare autografe și dedicații tuturor celor pe care-i întîlnește în cale ori îi aude vorbind o limbă pe care o slăvește fără nicio reținere și măsură într-o precipitare neostenită: „Vezi de ce eu aici/ nu pot să rămîn/ mai mult / de două zile// deodată –/ la un loc// uneori, poate –/ dar azi, dar/ astăzi și nu ieri,/ nicăieri…// sunt sătul de Vasile/ și lui îi este frică// de Firul, de mine/ și de un cîntec vechi/ năzdrăvan, numai/ al nostru…//valah, ah valah!“ (Ah valah). Poetul peregrin e unul fericit nevoie mare, el e un valah din sămînța aspră și iute la mînie a lui Baba Novac. Chiar dacă, imediat ce o recunoaște, o și nuanțează inutil și inabil: „sînt un valah de sîrb, membru al Academiei Române“. Și, zice el, fericit, în sfîrșit, de propria-i revelație: „Atîrnă-n aer/ un sărut mai mic/ ca unghia// Sunt fericit/ că sunt/ aici// Mi-au crescut/ mai multe aripi/ la gură// Atunci cînd tac/ mai mult/ ca oricînd“ (Imagini luminoase).
Una dintre obsesiile nemărturisite explicit ale lui Adam Puslojić este explorarea propriei biografii și a propriului său arbore genealogic. Ce descoperă însă îl poate surprinde, bucura, răni sau trezi. El își poate fi sieși, atunci, „frate“: „Vine o vreme/ (nu cumva poate azi?)/ cînd voi fi și eu / al vostru frate//dar să nu uităm/ bine care-mi este/ limba mea maternă// și de ce scriu și am/ de gînd să scriu…/ așa cum doar știu// potrivit, vital, aspru/ și lustruit, întortochiat/ omenesc, animal ca un cal/ și furat direct din aer“. (Fratele).