Adam Puslojić și alter ego-ul său accentuat

Scriitorul, astăzi, nu mai e, din nefericire, un magnet care să electrizeze sălile pline ochi de cititori. El pare mai degrabă un personaj fictiv căzut din ceruri aici, într-o lume exclusiv digitalizată. Sîntem, însă, nu o dată, mai înrudiți, mai afini, mai empatici cu personajele din lumea ficțională decît cu cele din cea reală populată cu chipuri plate, lipsite de identitate interioară.

Adam Puslojić, poetul, are vizibil o fascinantă identitate interioară cu care captează instant auditorul. Extravaganța omului uriaș cu o barbă sălbatică, patriarhală, discursul său impetuos și frust, direct la subiect, fără nicio altă introducere, toate-l trădează pe emulul de dincolo de Dunăre al lui Nichita Stănescu. El cutreieră neostenit așezări după așezări românești, fascinîndu-și ascultătorii, nu o dată indolenți literari, conectîndu-i la marele spectacol al Ideii Pure a lui Nichita Stănescu. Adam Puslojić acceptă, chiar cu orgoliu, să fie portavocea postumă a lui atît în lumea sîrbă, unde l-a tradus, zeificîndu-l, cît și în cea românească. Poezia însăși a lui Adam Puslojić sugerează un aer demiurgic al unui prestidigitator al flexionării cuvintelor românești, ca la Nichita, pe care nu doar că le folosește ingenios, dîndu-le o nouă prospețime, un nou înțeles, dar și le și apropriază: „Crescut/ în adopție/ un nou Dumnezeu/ din mine// nu prea tăcut/ ca mine/ nici prea frumos/ ca oricine// ascultă ocult/ privește atent/ nu moare astăzi/ în nimeni// de ce iarba/ crește ca o/ piatră verde/ de cer-apă// cum nici maică-mea/ nu-mi șoptește/ cum nici norul meu/ încă nu albește“ (Ocult, din volumul Mereor, Ed. Mirador, 2012).

Poetul trăiește în cea mai intimă proximitate: a limbii române, a țării înseși. Deși el e de peste Dunăre, de pe-un picior de plai, din Kobișnița Văii Timocului, de unde vede, chiar din prispa casei sale, trei țări deodată – peste Dunăre, țara românească, la răsărit, cea bulgărească, iar la firul ierbii, Serbia natală: „Pasărea din Valea Timocului/ ne cîntă albastru/ numai din zbor// Trilul ei vestit/ este sonor, somnoros/ și sîngeros//Ah ce poezie/ atentă, acută/ și inspirată total// Mamă, ești bună/ mamă și savantă/ aproape de inima mea// Tăticule, salvat/ din abisuri, hai/ astăzi vino acasă// Spălat pe față/ și întors pe dos – mă simt al tău, Doamne!“ (Pasărea noastră).

Poetul e o variantă postmodernă de Badea Cârțan care trece regulat Dunărea cu smartfonul în mînă și cu o raniță plină cu manuscrise corectate cu o cariocă neagră cu care scrie în grabă și fără ezitare autografe și dedicații tuturor celor pe care-i întîlnește în cale ori îi aude vorbind o limbă pe care o slăvește fără nicio reținere și măsură într-o precipitare neostenită: „Vezi de ce eu aici/ nu pot să rămîn/ mai mult / de două zile// deodată –/ la un loc// uneori, poate –/ dar azi, dar/ astăzi și nu ieri,/ nicăieri…// sunt sătul de Vasile/ și lui îi este frică// de Firul, de mine/ și de un cîntec vechi/ năzdrăvan, numai/ al nostru…//valah, ah valah!“ (Ah valah). Poetul peregrin e unul fericit nevoie mare, el e un valah din sămînța aspră și iute la mînie a lui Baba Novac. Chiar dacă, imediat ce o recunoaște, o și nuanțează inutil și inabil: „sînt un valah de sîrb, membru al Academiei Române“. Și, zice el, fericit, în sfîrșit, de propria-i revelație: „Atîrnă-n aer/ un sărut mai mic/ ca unghia// Sunt fericit/ că sunt/ aici// Mi-au crescut/ mai multe aripi/ la gură// Atunci cînd tac/ mai mult/ ca oricînd“ (Imagini luminoase).

Una dintre obsesiile nemărturisite explicit ale lui Adam Puslojić este explorarea propriei biografii și a propriului său arbore genealogic. Ce descoperă însă îl poate surprinde, bucura, răni sau trezi. El își poate fi sieși, atunci, „frate“: „Vine o vreme/ (nu cumva poate azi?)/ cînd voi fi și eu / al vostru frate//dar să nu uităm/ bine care-mi este/ limba mea maternă// și de ce scriu și am/ de gînd să scriu…/ așa cum doar știu// potrivit, vital, aspru/ și lustruit, întortochiat/ omenesc, animal ca un cal/ și furat direct din aer“. (Fratele).