Politică și poezie

Nu e obișnuit ca un politician să citeze versuri din poezia universală, dar uneori, din fericire, se întâmplă. Dacă ești capabil să treci peste ironia de rigoare, introducerea unui element de poetică în mesajul politic poate ajuta comunicarea politică prin metafore puternice, poate eventual inspira, poate genera emoție și, mai ales, poate îndemna la un pic de reflecție, în momente dificile pentru societate (politicienii noștri, care se visează seara manevrând confrați și electori à la Machiavelli, uită că marele autor al Prințului a fost totuși unul dintre cei mai subtili poeți și dramaturgi ai Renașterii). Oricum, poate trezi interes, măcar ca o excepție de la regula politicii care ridică la rang de profesie specială discursul corect, plat și cât mai lipsit de riscuri inutile. Mai ales de ordin estetic și literar.

Prin noiembrie anul trecut, Joe Biden, pe atunci candidat la președinția Americii, avea „curajul“ să citeze, în discursul său de acceptare a candidaturii, câteva versuri din marele poet irlandez Seamus Heaney. Versurile cheie sunt „speranța care poate rima cu istoria“, din traducerea și – până la urmă – recrearea de către Heaney, în subtila sa limbă engleză, a operei clasicilor greci. O versiune proprie, profundă și zguduitoare, despre un monument al culturii și artei occidentale redat nouă, piesa lui Sofocle, Filoctet. Versurile complete erau:

History says, Don’t hope

On this side of the grave,

But then, once in a lifetime

The longed-for tidal wave

Of justice can rise up

And hope and history rhyme.“

(„Istoria spune: Nu spera

Cât ești de-această parte a mormântului,

Dar apoi, o dată în viață,

Râvnitul val seismic

Al dreptății se poate înălța,

Iar atunci, speranța și istoria rimează.“)

Această expunere la Heaney a fost, desigur, amplu comentată și redată în presa americană, de la mesajul privind necesitatea și speranța unei reconcilieri, a unei împăcări istorice într-o societate afectată de crize, la remarci privind originile irlandeze ale politicianului. Întrebat fiind despre semnificația referirii la versurile din Heaney, Biden a răspuns laconic și extrem de simplu: „Irlandezii sunt cei mai mari poeți ai lumii. Îmi place poezia lor.“ Ceva mai târziu, cu ocazia sărbătorii Saint Patrick, ziua națională a Irlandei celebrată strident în multe colțuri ale lumii, în special în America, colegul meu irlandez ne trimitea (și trimitea tuturor celor interesați de eveniment) un volum din versurile lui Heaney. Probabil că nu există nicio legătură între cele două momente – unul politic-cultural și unul diplomatic-social –, sau poate că da. Nici nu contează. În orice caz, deja de foarte mult timp, personalitatea lui Heaney și opera sa au devenit adevărate instituții naționale irlandeze, de celebrare a forței intelectuale a Irlandei, dar și a vocației sale universale în cultură și gândire. E un fenomen care nu a început odată cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Seamus Heaney în 1995 (deși, sigur, acest lucru nu a făcut decât să amplifice lucrurile și să ajute la promovarea elementului național irlandez, prin cultură). Alături de Yeats, celălalt mare poet irlandez, Heaney era demult timp iubit și admirat ca scriitor al condiției umane, al înfruntării individului cu istoria, al lucrurilor simple și muncite cu sudoare de om, fie cu sapa, fie cu penița (cum spunea el însuși), spre căutarea adevărului și depășirea limitelor naturii și geografiei, dar și a violenței și mizeriei din istorie, mai ales în acea insulă care se confrunta cu probleme religioase grave în Nord, de unde, de altfel, și provenea. Este iubit și acum, la ani buni de la moartea sa.

Ce e totuși interesant pentru noi, românii, în această poveste? Până la urmă, e vorba de un scriitor „străin“, foarte cunoscut, într-adevăr, citat de un politician străin, chiar dacă întâmplător acum președinte al Americii. În plus, nu cred că prea curând vreun politician român s-ar gândi să introducă vreun element de poetică în discursurile sale despre patrie, națiune, justiție și felul în care ne va ajuta el să progresăm material și spiritual. Și totuși, există ceva aici care ne-ar putea eventual capta atenția, dincolo de vreun breaking news despre noi tratamente miraculoase inventate de ingenioșii medici români pentru anihilarea virusului. Mai anost decât aceasta, dar interesant totuși, este faptul că Heaney a iubit cultura română, era fascinat de poezia românească din care a și tradus, în special pe Marin Sorescu. Diplomat fiind pe atunci, în Dublin, țin minte că, după ce un om foarte apropiat de mine a tradus în limba irlandeză ultimele poezii ale lui Marin Sorescu, scrise în spital înainte de a se stinge aproape în anonimat, Heaney, proaspătul laureat al Nobelului, a răspuns imediat rugăminții noastre de a prefața acel volum, deși era deja asediat cu cereri de participare la toate evenimentele importante ale statului și societății. Și a făcut-o consistent și cu mare forță, nu politicos și formal. La câteva zile, când mă aflam alături de el la o recepție la castelul Dublin, i-am mulțumit pentru aceasta, dar mi-a răspuns modest, în prezența președintei Irlandei de atunci, Mary McAleese, și a elitelor irlandeze, că nu-i trebuie nicio mulțumire, pentru că Marin Sorescu este printre cei mai mari poeți ai lumii și oricine, inclusiv el (posesor al Nobelului și citat de președinți ai marilor puteri), și-ar dori să scrie asemenea versuri.

Când ne lamentăm cum nu suntem apreciați, când ne văicărim politic că imaginea noastră este proastă în exterior sau când ne „strigăm“ către noi înșine, în politica locală, patriotismul și mândria națională, poate ar trebui să reflectăm mai mult la valorile culturale naționale care au relevanță universală și își găsesc recunoașterea, fără efortul nostru, acolo unde te aștepți cel mai puțin. Și poate facem totuși ceva mai mult pentru a le promova inteligent acolo unde trebuie. Inclusiv, din când în când, în discursul politic.