Gelu Hossu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Gelu Hossu este nepotul Cardinalului Iuliu Hossu. De asemenea: inginer, publicist, istoric al presei, cercetător CNSAS, membru fondator și președinte al Asociației „Cardinal Iuliu Hossu“ (Cluj-Napoca). A publicat monografii având ca teme viața episcopului Iuliu Hossu și istoria recentă a Bisericii Greco-Catolice, precum și articole pe aceleași teme în volume colective, în calitate de coautor, coordonator și editor. Cu puțin timp în urmă, la Editura Humanitas, a îngrijit volumul Credința sub teroare. Memorialistica greco-catolică de detenție și domiciliu obligatoriu în care sunt antologate confesiunile din perioada prigoanei comunismului ale următorilor reprezentanți de seamnă ai greco-catolicismului autohton: Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru, Tertulian Langa, Nicolae Brînzeu, Ioan Vasile Botiza, Ștefan Manciulea, Iosif Pop, Alexandru Rațiu, Nicolae Mărgineanu, Matei Boilă, Elena Boilă, Augustin Giurgiu, Vasile Cesereanu, Silviu Augustin Prunduș, Doina Cornea.

Cristian Pătrășconiu: De ce 1948 ar fi trebuit să fie, pentru greco-catolici, pentru Biserica Greco-Catolică, „anul cifrelor rotunde“?

Gelu Hossu: În anul 1948 se împlineau 250 de ani de la unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, 100 de ani de la Marea Adunare Națională de la Blaj și 30 de ani de la Marea Unire. Ultimele două „cifre rotunde“ nu erau doar ale greco-catolicilor și aminteau de două momente ecumenice strălucitoare la care au participat românii ambelor confesiuni, credincioșii „din cele două strane“ ale bisericii. Nu sunt cuvinte mari și mă feresc de orice slogan patriotard. La 1848, Marea Adunare de la Blaj a fost prezidată de episcopii Ioan Lemeni, greco-catolic, și Andrei Șaguna, ortodox. Dacă citim Proclamația de la Blaj, constatăm că revoluționarii români au cerut restabilirea mitropoliei „bisericii române“, fără să precizeze numele vreunei confesiuni. După 1848 s-au purtat tratative pentru alipirea „celor două strane“ însă urmele schismei de la 1054 au fost mai puternice decât argumentele unității. În anul 1918 au existat, de asemenea, voci care s-au pronunțat în favoarea unirii religioase, însă prevederile canonice ale celor două biserici erau deja bine înrădăcinate. 1 Decembrie 1918 a fost totuși un moment al ecumenismului și nu doar al celui de fațadă. Se vorbește prea mult de momentul în care episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea se îmbrățișau pe tribuna principală de pe Câmpul lui Horea și prea puțin despre faptul că cei doi au avut un rol premergător în Unirea Transilvaniei cu Regatul României. În octombrie 1918, tânărul episcop Iuliu Hossu îi primea la reședința episcopală din Gherla pe fruntașii Partidului Național Teodor Mihaly și Alexandru Vaida-Voevod. Acesta din urmă l-a întrebat pe ierarhul său: „Vii cu noi?“. „Vin, cum să nu vin“, i-a răspuns episcopul. „Până la spânzurătoare?“. „Până la spânzurătoare!“ În aceeași zi, episcopul Hossu i-a scris confratelui său ortodox de la Caransebeș, Miron Cristea, cerându-i intrarea în „conspirație“. Anul 1948 ar fi trebuit să fie deci un an al sărbătorilor ecumenice.

În cele din urmă, a fost cu totul altfel decât ceva de ordinul unei sărbători, nu?

Desigur. A urmat Sărbătoarea suferinței. Mi-a rămas întipărită în minte o replică pe care a dat-o un profesor iezuit unor tineri români greco-catolici care studiau la Roma în anul 1936. Tinerii erau revoltați pe unul dintre superiorii lor, care afirmase că românii uniți nu au sfinți, cum au rutenii. Călugărul iezuit i-a consolat: „Nu vă necăjiți, dragii mei. Veți avea în curând și voi sfinți! Vor veni comuniștii și vor face ei sfinți“. A fost un vizionar.

Ce se întâmplă când credința e sub teroare? Ce se poate întâmpla?

Termenul „teroare“ cuprinde în semnificația lui și alte forme verbale specifice claustrării: suferința, frica, foamea, tortura, precaritatea igienei, lipsa cuvântului scris, interdicția rugăciunii, înjurătura, blasfemia. „Băgăm bivolii la grajd“ este mesajul de întâmpinare al gardienilor la intrarea preoților și episcopilor în Penitenciarul Sighet. În timpul detenției, episcopul Iuliu Hossu a fost pălmuit, episcopul Ioan Ploscaru a fost ținut ani în șir singur în celulă, preotul Alexandru Rațiu a fost închis deseori la „neagra“, celula de pedeapsă întunecată, neîncălzită, umedă, în care deținutul era subalimentat. Alți autori de memorii prezenți în acest volum, Tertulian Langa, Ioan Vasile Botiza ori Nicolae Mărgineanu, au cunoscut cele mai crunte manifestări ale bestialității. Din acest spațiu al abjectului, deținutul putea evada doar cu ajutorul spiritului și al rugăciunii continue.

E obligatoriu talentul literar pentru a pune pe hârtie asemenea memorii, cum sunt cele subsumate memorialisticii detenției?

Noi nu vom putea înțelege teroarea decât prin mijlocirea imaginației. Iar imaginația este stimulată de cuvânt. Numim buna potrivire a cuvintelor în fraze drept talent literar. Dar pe lângă acest talant, a fost nevoie ca exprimarea cuvântului să fie neîngrădită. Să rupă barierele interioare. Să curgă din suflet neînvolburat, limpede, dar care totuși să tulbure. În privința talentului, lucrurile sunt relative. Mari scriitori ai genului nu au avut neapărat talent literar în sensul filologic al termenului. Au stăpânit mai degrabă priceperea de a exprima teroarea în forme literare capabile să-l aducă pe cititor în spațiul concentraționar propriu. Uneori, talentul dăunează adevărului, alteori îl întărește. Dar nu poate exista adevăr fără literatură. Doar, la început a fost cuvântul, nu-i așa?

De ce, mai apoape de adevăr poate, cineva care a fost în infernul arestului politic de tip comunist ar putea refuza să (își) scrie asemenea memorii?

Refuzul de a scrie a fost pentru unii legat de protejarea celor apropiați. Descoperirea de către Securitate a unor astfel de mărturii ar fi avut efecte, nu doar asupra autorilor, ci și asupra familiilor acestora. Alteori, astfel de refuzuri au fost rodul unor frământări interioare, mai ales în cazul deținuților supraviețuitori ai terorii extreme. Memoria Fenomenului Pitești a fost de cele mai multe ori înregistrată de terți, de deținuți care au reușit, prin consolare, să strângă mărturiile nefericiților supraviețuitori care au trecut, succesiv, de la starea de demascați la cea de demascatori și apoi la cea de torționari. Pentru că din infernalul experiment piteștean nu se putea ieși decât în două moduri: cu picioarele înainte sau cu picioarele în gura unei victime. Pentru aceste victime supraviețuitoare, spovedania prin scris a fost imposibilă.

Pe un alt „versant“ al aceleiași teme: cum să argumentăm în favoarea stăruinței pentru memorie? Cum ne ajută patrimoniul de suferință și de verticalitate care ne vine de la greco-catolici să luptăm pentru memorie și nu împotriva acesteia?

Stăruința pentru memorie trebuie să fie un deziderat solemn. Unul comun, și care, după părerea mea, trebuie să devină „politică de stat“, desigur nu una organizată de funcționărași dornici de sinecuri. O politică a memoriei, voluntară, neremunerată. După unirea bisericii românilor transilvăneni cu Roma au apărut câteva elemente esențiale. Au apărut școlile, instituțiile și… arhiva. Arhiva a fost acel spațiu păstrător de memorie din care își va trage seva aproape toată istoriografia românilor transilvăneni. Oricâte documente au fost pierdute, oricâte au fost distruse în 1948, arhiva aceasta a fost esențială pentru istorici și literați. Iar conștiința arhivării – de documente, idei și sentimente – a fost mereu vie și… stăruitoare. Arhiva aceasta a devenit cu adevărat un patrimoniu de suferință și verticalitate din care ne putem inspira. În alergătura noastră cotidiană, când neînsemnate obstacole pe care le întâlnim în cale ne împing spre disperări nejustificate, ar trebui să intrăm pentru câteva momente în acest spațiu patrimonial și să ne rușinăm de slăbiciunea noastră. Să ne gândim la suferința prin care au trecut acești oameni și la îndemnurile lor: Sus inimile!, Credința noastră este viața noastră.

Destinul Bisericii Greco-Catolice, în comunism, a fost decis la Moscova sau în România?

La Congresul panortodox de la Moscova, desfășurat în iulie 1948, s-au stabilit pașii de urmat pe drumul desființării Bisericii Greco-Catolice. Desfășurătorul asaltului nu era dificil de întocmit. Exista precedentul suprimării Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. La București, brațele autohtone ale ocupantului sovietic erau deja cu pumnii îndreptați amenințător spre Biserica Blajului. Trebuie să fim însă corecți. Chiar dacă nu instituțional, Biserica Ortodoxă a fost și ea suprimată, prin înlocuirea ierarhilor incomozi cu servitori ai regimului. Așadar, destinul bisericilor românești, ortodoxă și greco-catolică, a fost decis la Moscova, capitala României de atunci. Este celebră replica sinistrei Ana Pauker, a cărei umbrelă se deschidea instantaneu la primii picuri de ploaie moscoviți. România a fost desființată atunci precum Biserica, fie ea greco-catolică, romano-catolică ori ortodoxă. România a intrat pentru următorii 40 de ani în catacombe. La suprafață era România tăcerii vinovate, a trădării, a complicității…

Mai e azi posibilă – și dacă da, cum anume – practicarea „tradiției petiționare“ de substanță greco-catolică?

Această tradiție petiționară, mai corect, memorandistă, s-a pierdut. Supplex-urile, Memorandum-urile au fost înlocuite cu scrisorile deschise, care tratează în general abuzurile împotriva unor persoane publice, și mai puțin încercările autorităților de a limita drepturile și libertățile colective. Din acest motiv, autoritatea nici măcar nu se mai sinchisește să răspundă „scrisorilor deschise“. Ori, dacă răspunde, o face în mod digitalizat. Acest no-reply a fost aplicat Bisericii Greco-Catolice timp de trei sute de ani, dar a fost însoțit de fiecare dată de amenințări, umilințe, condamnări… teroare. Dacă substanța greco-catolică se mai face simțită în domeniul drepturilor omului, este greu de răspuns. Căci de abuzuri nu ducem lipsă. Cine mai are azi curajul să se opună, în scris, acestui tăvălug ideologic antitradițional, extrem de periculos, și care în curând va face victime?

Își recreează Biserica în detenție – spuneți, scrieți cu trimitere la Iuliu Hossu. Cum o face, cum o fac cei care sunt în situații similare?

Ei și-au pierdut tot avutul: biserici, capele, reședințe episcopale, mănăstiri, școli confesionale, edificii, instituții… La intrarea în penitenciar și-au pierdut reverendele, cărțile de rugăciune, crucile și iconițele. Până și părul de pe cap le-a fost luat. Singurele bunuri care le-au rămas au fost imateriale: gândul, sufletul, spiritul, credința… Instrumente suficiente pentru mântuire. Cu aceste mijloace, episcopul Iuliu Hossu și-a recreat o Biserică Paralelă și un altar imaginar, oferindu-și viața drept jertfă spirituală într-un potir zidit. Episcopul și-a reconstruit o eparhie pe care o păstorea neîntrerupt, o străbătea spiritual și mistic, pășind cu puterea sufletului în toate cele ce i-au fost furate: biserici, capele, reședințe episcopale, mănăstiri…

Ce fel de Biserică e aceasta – într-o celulă mizerabilă, slujită în cătușe, cu oficianți îmbrăcați în hainele vărgate și meschine de arest?

Aceasta este biserica adevărată. Biserica tăcerii, a catacombelor, biserica fără ierarhie. „Aici nu există episcop“, spune fostul tăietor de lemne din Vișeu, Vasile Ciolpan, devenit educator politic și director al Penitenciarului Sighet. Gura păcătosului adevăr grăiește! Tocmai așa a fost. Slujbe fără altar, fără antimis, fără cuminecătură, sub teroare, precum în biserica primară. Slujbe și rugăciuni în gând și în suflet. Dar cu siguranță autentice…

De ce a trebuit să existe o asemenea Biserică? La ce bun? O Biserică ridicată/slujită în/din arest?

Biserica Tăcerii a ieșit la liman după 1989. Este adevărat, cu mai puține biserici, edificii, instituții, cu mai puțini credincioși. Dar nu instituția a fost miza acestei Biserici Arestate. Bunul administrat de ea a devenit unul comun, al tuturor confesiunilor, un bun care servește întregii umanități. Slujirea din arest s-a transformat într-o liturghie universală, într-o legătură cu divinitatea… prin exemplu, prin suferință, prin jertfă spirituală.

Despre ce se scrie, mai ales, în memorialistica greco-catolică de detenție? Care sunt, tematic, marile recurențe?

Modalitatea în care autorii cărții au interpretat persecuția și teroarea la care au fost supuși este în mare măsură aceeași și se concentrează pe trei teme principale: Închisoarea a fost un privilegiu oferit de Dumnezeu pentru întărirea Credinței; Urmașii trebuie să cunoască aceste experiențe pentru a nu le repeta; la final, biserica trebuie să iasă în lume cu Doctrina Iertării. Pentru aceste teme, sunt memorabile cuvintele testamentare ale episcopului Iuliu Hossu, adresate pe patul de moarte episcopului Alexandru Todea: „Biserica pe care am slujit-o a fost DESFIGURATĂ, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți cei care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor». Când ceasul dreptății va sosi, frate Alexandre, Biserica Unită să pășească în public cu doctrina iertării, cu armonia și pacea între oameni“.

Cum supraviețuiesc oamenii în infernul închisorilor comuniste? Îl transformă? Îl refuză? Refuză condiția infernală a acelor locuri?

Refuzul este o reacție la condițiile infernului. Dacă iadul încearcă să-i transforme în demoni, atunci ei transformă Iadul în Rai. Tehnicile de supraviețuire la înfometare și înfricare sunt multiple. Deținuții medici le recomandă colegilor de suferință să-și economisească energia biologică, să facă doar câteva exerciții fizice moderate, care să le țină corpul la limita neatrofierii. Deținuții psihologi au tehnici de rezistență împotriva deprimării. Refuzul infernului este însă esențial. Reconstrucția mentală a lumii este absolut necesară. Desigur, fără căderea într-un univers oniric psihotic din care deținutul nu mai poate ieși.

Cum l-ați cunoscut cu adevărat pe Iuliu Hossu?

La un moment dat, în vreme ce încercam să recompun biografia cardinalului Iuliu Hossu din perioada domiciliului obligatoriu, am constatat că acesta a decedat cu exact nouă luni înaintea nașterii mele. Din această perspectivă biologică, contemporaneitatea mea cu Iuliu Hossu este una tangențială, o „atingere“ temporală dintre un muribund și un făt abia conceput. În plan uman, însă, simultaneitatea noastră cu Iuliu Hossu este universală și desăvârșită. Iuliu Hossu este cu adevărat un personaj universal, deși a fost ținut multă vreme într-o penumbră provincială.

Pe care dintre manuscrisele care au dat aceste formidabile documente ale memoriei antologate de dumneavoastră în Credință sub teroare le-ați văzut în original? Văzut, pipăit, atins, mângâiat…

Pe niciunul. Însă, de văzut, pipăit, atins, mângâiat, pe toate. Fiecare manuscris are istoria lui. Majoritatea autorilor acestui volum, Ioan Ploscaru, Nicolae Brînzeu, Ștefan Manciulea, Iosif Pop, Nicolae Mărgineanu, Doina Cornea, și-au scris memoriile cu teama că vor fi descoperite în timpul unei percheziții. Memoriile lui Ioan Vasile Botiza au avut la rândul lor un destin ciudat, fiind scrise sub presiunea incapacității unor confrați de a înțelege noua realitate a bisericii. Episcopul Iuliu Hossu era foarte măsurat în acțiuni și extrem de atent să nu implice familia, preoții și credincioșii în suferința proprie și a bisericii. De aceea caietele cu memorii au fost scrise în condiții de teroare. Descoperirea lor ar fi generat arestări, procese, condamnări, într-un cuvânt tragedii individuale. Episcopul dorea o luptă cu cât mai multe victime colaterale. A purtat o luptă a stăruinței, din care în cele din urmă a ieșit învingător.

Există asemenea memorii care au fost confiscate de Securitate? Ele au fost scrise în condiții speciale, nu la fel cum sunt scrise și păstrate textele obișnuite…

În arhivele CNSAS sunt foarte multe trimiteri la documente, manuscrise, scrisori și memorii confiscate la percheziții, dar care lipsesc din dosare. Probabil că multe au fost distruse din pricini birocratice, lipsă de interes juridic, altele poate nu sunt încă identificate. Cu siguranță, unele au fost distruse pentru a ieși definitiv din istorie. Un expert de la CNSAS îmi spunea odată că securiștilor nu le-a trecut niciodată prin vreun colțișor al minții faptul că dosarele lor vor fi citite peste timp de cercetători. Eu, dimpotrivă, cred că în adâncul non-eticii lor au avut „conștiința“ non-memoriei. Sunt convins că au fost distruse milioane de pagini de memorie. Înainte și după 1989.

Cum poate teroarea să slăbească, să diminueze? Și: cum poate teroarea să întărească credința? Cum ne învață oamenii aceștia extraordinari că se poate face?

Teroarea, nu doar că poate să slăbească, să diminueze, ea poate să anihileze. Noi suntem în posesia mărturiilor celor care au supraviețuit terorii. Unii însă nu au supraviețuit. Au fost uciși patru episcopi greco-catolici, sute de preoți, mii și mii de credincioși. Au fost destine frânte, familii distruse. Majoritatea lipsite de mângâierea recunoașterii memoriale. Trebuie să ne îndreptăm un gând și să ne închinăm cu smerenie și la statuia lor, a deținuților necunoscuți. Oamenii aceștia ne-au răspuns că se poate face ceva, că se pot realiza lucruri mari, fără ură, fără recurs la doctrine și pachete ideologice „de doi lei“. Întrebarea care trebuie să ne preocupe acum este însă alta: De ce omul este singura specie care își terorizează semenii? Oare aceste doctrine, fasciste, naziste, comuniste, marxiste, ale corectitudinii politice, ale intoleranței în numele toleranței, nu creează premisele urii față de ceilalți? Eu cred că îndoctrinarea este ceea ce ne face să-l vedem pe îndoctrinatul de lângă noi ca pe un reprezentant al altei specii. Iar dacă este o altă specie, Darwin ne permite să-l ucidem.

O ultimă întrebare: ce am fi dacă nu am avea, ce ar fi fost dacă nu am fi avut nici un text care să descrie – în mod aparte, pentru greco-catolici – „memorialistica prigoanei“, cum o numiți dumneavoastră?

Mi-e foarte greu să-mi închipui cum ar fi arătat patrimoniul greco-catolic în lipsa acestor memorii. Cu siguranță ar fi fost mult mai sărac. Am fi beneficiat probabil doar de mărturiile unor terți, care de multe ori romantizează adevărul, ori de „mărturiile“ unor surse ale Securității, care fragmentează reali tatea în funcție de interesul lor meschin. Faptul că ne putem hrăni spiritual din adevărul acestor scrieri cu valoare epistolar-testamentară este un privilegiu. Dacă această sursă de hrană ar lipsi, cu siguranță, noi, cei de astăzi, am fi doar niște bieți suferinzi ai unei grave subnutriții spirituale.