Ferestre acoperite cu hârtie albastră

Încă dinainte de a merge la școală, de pe vremea când nici nu știam să citesc, am devenit conștient de faptul că oamenii mor, toți, inclusiv eu. Nu pot să spun exact ziua și ora. Sunt sigur însă că locuiam încă la Burdujeni, o suburbie a Sucevei, ceea ce înseamnă că era în 1954 (în anul următor ne-am mutat în Suceava, într-o casă cu o curte mică, pe strada Dimitrie Dan nr. 1, foarte aproape de biserica Sf. Dumitru). Și-mi mai aduc aminte că era vară și că după-amiezele părinții ne obligau, pe mine și pe frații mei, să dormim măcar o oră, iar noi le puneam condiția să ne primească la ei în pat.

Au trecut de atunci șaizeci și cinci de ani, dar, dacă închid ochii, retrăiesc momentul. Patul, mare și solid, cu tăblii negre, ne cuprindea pe toți. Florin și Sanda se cuibăreau între mama și tata, iar eu mă întindeam de-a curmezișul, la picioarele tuturor. În geamurile înalte, bătute de soare, era pusă hârtie albastră (din aceea cu care ani la rând noi, copiii, aveam să ne învelim caietele și manualele școlare). De ce albastră și nu albă, n-am să înțeleg niciodată, dar aproape toată lumea o prefera, poate pentru că proteja mai bine camerele de lumina devastatoare a verii. (Am citit undeva că și la ferestrele casei din București a lui E. Lovinescu putea fi văzută, vara, când el pleca la Fălticeni, hârtie albastră.) În vasta încăpere era un întuneric străveziu misterios, iar de afară răzbăteau estompate zgomotele verii: ciripitul unor păsări, vocile unor copii care se scăldau undeva, departe, în apa Sucevei.

(Misterul momentului era mărit de faptul că peretele opus ferestrelor, care dădeau toate spre stradă, se transfoma în mod uimitor într-un fel de ecran de cinematograf, pe care vedeam imaginea răsturnată a ceea ce se petrecea afară, în lumina soarelui. Treceau pe perete, în șir nesfârșit, birje, oameni, camioane, toate cu susul în jos. Am descoperit astfel, la aproape cinci sute de ani după Leonardo da Vinci, cum funcționează o cameră obscură. La început am crezut că asist la un fenomen supranatural, întrucât ferestrele, trei la număr, erau toate astupate și nu înțelegeam pe unde anume pătrund în casă imaginile de afară. În cele din urmă mi-am dat seama că există o discretă cale de acces – o gaură de câțiva milimetri în hârtia albastră. Prin acel orificiu minuscul intra în casă întreaga panoramă a străzii. Dar de ce răsturnată? Explicația am găsit-o tot pe cont propriu, nu am luat-o din cărți. Pentru că lumina se propagă exclusiv în linie dreaptă. Raza care vine de sus ajunge inevitabil, când trece prin gaură, jos, iar cea care vine de jos se proiectează sus.)

Nu dormeam nici măcar o clipă. Ascultam respirațiile alor mei. Eram sigur că adormiseră toți, întrucât respirau calm și uniform.

Simțeam atunci o fericire fără margini. Împreună cu ai mei, din care nu lipsea nici unul (ceea ce nu se întâmpla în restul zilei), mi se părea că totul este cum trebuie să fie, că mi-am găsit rostul în lume, că sunt mai ocrotit decât oriunde în altă parte. Îmi erau toți nespus de dragi, iubirea mea pentru ei avea ceva metafizic, parcă aș fi făcut parte din Sfânta Familie.

Dar exact atunci când trăiam această beatitudine, știam că fiecare clipă care trece înseamnă o cheltuire din rezerva de clipe pe care o avem la dispoziție, știam că va veni la un moment dat, cu o punctualitate nedezmințită, sfârșitul. Respirația fiecăruia dintre ei marca pentru mine, ca un metronom terifiant, trecerea ireversibilă a timpului. Știam, nu doar intuiam, știam cu clarviziune, cu o cutremurătoare certitudine, că ne apropiem, ne apropiem, ne apropiem de moarte.

Mi se sfâșia sufletul de regret, îmi doream cu o intensitate ieșită din comun, frizând nebunia, să-i salvez pe ai mei și pe mine însumi. Îmi trăgeam cearșaful peste cap și îmi imaginam că ne aflăm cu toții într-o navă cosmică imensă cu care fugim de moarte. Este uimitor (pentru mine, cel de acum, nu neapărat pentru cine va citi eventual această confesiune) că aveam noțiunea de navă cosmică, într-un moment în care nici măcar nu se lansase un satelit în jurul Pământului (aceasta se va întâmpla abia în 1957). Da, îmi imaginam, la vârsta de nici șapte ani, o navă cosmică, dotată cu un pupitru de comandă, cu mobilă (inclusiv patul nostru cu tăblii negre), cu o grădină de zarzavat, de genul celei care exista în fața casei noastre din Burdujeni. Locuiam fericiți în acea navă, care peregrina la nesfârșit prin cosmos, ducându-ne tot mai departe de Pământul pe care îl consideram un fel de sediu al morții. Trăiam frumos, jucam șah, tata îmi citea cu glas tare din câte o carte, mama culegea zarzavat din grădină și gătea, iar apoi ne chema la masă.