Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială (Humanitas, 2021) este cel mai recent titlul al prestigiosului istoric Oliver Jens Schmitt pe care îl avem în limba română.
Cristian Pătrășconiu: E o exage rare să spunem că Balcanii au încă, pentru istorie, multe „pete albe“, că sunt, din anumite puncte de vedere, o terra incognita?
Oliver Jens Schmitt: Chiar și în România există o școală foarte bună a studiilor balcanice, înființată în 1914 de Nicolae Iorga – și, recent, la Academia Română s-a și sărbătorit Centenarul Studiilor Balcanologice Românești. E evident, pe de o parte, că România a jucat întotdeauna un rol foarte important în studierea Balcanilor. Pe de altă parte, e clar că, în privința marelui public, cunoștințele sunt destul de limitate. Există, așadar, un decalaj între lumea specialiștilor – și repet cu mare plăcere: lucrează la cel mai înalt nivel în România – și, pe de altă parte, publicul larg, uneori chiar și elita politică, unde nivelul de competență este destul de variabil, să spunem așa…
În istoria Balcanilor, în istoria recentă și a ultimului secol a acestei regiuni, România ce fel de actor este? Să zic așa: actor principal sau secundar? Sau, poate, marginal?
Un actor extrem de important. Pentru că, după 1918, adică după înființare, România Mare a jucat și a vrut să joace un rol important, chiar și hegemonic în zonă. De aceea, Iorga, înființând această școală a studiilor balcanice, a pregătit și terenul pentru o expansiune intelectual-științifică a României Mari în perioada interbelică; una care, de altfel, a fost extrem de impresionantă. Împreună cu Iugoslavia, uneori chiar în concurență cu aceasta, România a vrut să devină o putere mare în această zonă, bineînțeles, folosind și conceptul de romanitate, o romanitate cu „ancore“ nu doar la nord de Dunăre, ci și la sud. N. Iorga a fost, de asemenea, și cel care a dezvoltat ideea Balcanilor ca zonă cu o majoritate non-slavă, cu un substrat evident paleo-balcanic. Conform acestei teorii, românii au fost parte integrantă a acestei tradiții non-slave. În interbelic, România, în politica externă, a trebuit să stabilizeze noile hotare, prin alianță mai ales cu Iugoslavia. Chiar și în perioada comunistă, rolul României în Balcani a fost important – să nu uităm că Nicolae Ceaușescu, la începutul anilor 1970, a luat inițiativa de a înființa o filială a UNESCO pentru studii Sud-Est Europene chiar la București. România încerca pe atunci să construiască un fel de politică regională, însă, s-a ciocnit de Moscova, iar URSS a observat cu nerăbdare și îngrijorare această inițiativă. După crearea României moderne în 1918, România a fost un actor foarte important în zona Balcanilor și nu doar după căderea comunismului, țara dumneavoastră a limitat acțiunile diplomatice în zonă.
Continuă să fie un actor important?
Aș spune așa: ar trebui să fie. În comparație cu Bulgaria sau cu Ungaria, ca să nu mai vorbim în comparație cu Serbia (care este un stat autoritar), România ar putea să fie nu numai un actor important, ci și un model în privința statului de drept (cu toate deficiențele care sunt de observat până astăzi). În Balcani, România e, de altfel, percepută oarecum în acest fel, însă cred că elitele politice nu au încă o anume conștiință politică, una care să ne dea sentimentul că această țară ar putea să fie, și în regiunea Balcanilor, mult mai mult decât o simplă prezență pe harta geopolitică. România ar putea să devină mult mai vizibilă, mult mai activă, ca singura ţară din regiune cu o vădită orientare pro-occidentală.
Ați scris – recent e și publicată în românește – o istorie a Balcanilor în raport cu ideea imperială. Ce presupune, în sine, o istorie postimperială?
Două lucruri. Pe de o parte, e un termen pur și simplu cronologic și trimite la perioada de după prăbușirea imperiilor. Secolul al XX-lea, cu precădere. Pe de altă parte, problematizează cu privire la măsura în care moștenirea politică, administrativă, structurală, socială a imperiilor a influențat dinamicile și dezvoltarea generală a statelor naționale care au fost înființate sau care au fost mărite după prăbușirea imperiilor.
Și, în mod aparte, ce ar fi „o istorie postimperială“ a Balcanilor? Care ar fi marile linii directoare ale unei asemenea abordări?
Una dintre chestiunile cruciale este aceea a statalității. Mai precis: ce înseamnă stat, ce înseamnă statalitate aici? Care sunt principiile pe care au fost construite, aici, statele naționale după sfârșitul imperiilor? Întrebările acestea se pun și mai acut în cazul unor țări precum România sau Iugoslavia, chiar și Cehoslovacia sau Polonia erau, de fapt, state-compozite postimperiale . România e un caz tip: un regat ca „nucleu dur“, cu Dobrogea ca primă provincie post-imperială de tradiție otomană. Apoi, în perioada Marii Uniri au fost alipite sau integrate sau (depinde din punctul de vedere al cui privim) chiar „ocupate“ Basarabia (provincie țaristă, din perspectiva sovietică, « ocupată » de România), Bucovina (o provincie cu o tradiție administrativă și culturală austriacă) și, bineînțeles, Banatul, Crișana și Ardealul (regiuni ale regatului maghiar – despre care se poate spune că a fost, de fapt, nu parte a unui imperiu, ci un stat național în sânul imperiului habsburgic). Aceasta a fost o mare provocare pentru statele din regiune: cum se poate clădi un stat național unitar, ca să folosesc un termen care e și în Constituția României, pe un asemenea teren.
Există, am putea spune, un ADN imperial pentru țările din Balcani, în mod aparte pentru România?
Moștenirile sunt foarte diferite. Moștenirea imperială otomană este foarte diferită de moștenirea imperială rusă sau de cea habsburgică. De altfel, în cazul monarhiei austro-ungare trebuie să facem o deosebire foarte clară între partea austriacă (o formulă statală mai ales federală) și partea maghiară (după 1867, un stat național care a încercat să maghiarizeze, să naționalizeze și jumătatea populației care nu era de limbă maghiară). Moștenirile chiar venite de aici sunt foarte diferite. În Bucovina și în Ardeal, învățământul public era foarte performant; în Kosovo și în Macedonia, imperiul a lăsat în urmă o populație în mare măsură analfabetă. La fel, diferențe mari în privința industrializării, a sistemelor feroviare și în genere legat de strategiile de modernizare economică. Diferențele sunt uriașe – și, de aceea, nu putem să vorbim numai de o moștenire imperială, ci de mai multe și foarte diferite.
Aveți sentimentul că România de astăzi refuză ceva important din cele ce au alcătuit moștenirile sale imperiale? E ceva inconfortabil acolo?
România Mare s-a așezat și peste moștenirea de la două imperii: cel țarist și cel austro-ungar. Ceea ce înseamnă că, în încercarea de a-și construi o identitate națională distinctă, România – ca și alte state – a încercat să „zugrăvească“ moștenirile sale imperiale în culori destul de sumbre. Pe de altă parte, dacă vorbim despre structuri dinamice și despre faptele istorice, integrarea acestor teritorii a însemnat că s-a lucrat cu mentalități diferite; ele există chiar și astăzi în România. Aceste diferențe erau încă și mai mari în primele decenii postimperiale. În România există un fel de frică; de pildă, dacă se vorbește de regionalizare, despre regiuni, despre identități regionale diferite. E la mijloc și ceva despre fragilitate; inclusiv în perioada interbelică exista această neîncredere în propriul proiect statal, dacă nu cumva chiar era și mai puternică decât pare să fie ea acum. Există, trebuie să spun aceasta neapărat, și o moștenire imperială care este o îmbogățire pentru țară: vorbim, de pildă, despre arhitectură, despre forme de cultură materială. În plus, deschiderea granițelor, formele de libertate numeroase experimentate în ultimele decenii cred că au contribuit la diminuarea sentimentelor negative legate de moștenirea imperială.
De ce sunt Balcanii atât de efervescenți? De ce imaginea aceasta – care echivalează aproape cu un brand pentru regiune – de „butoi de pulbere al Europei“?
Nucleul dur al spațiului balcanic face parte din moștenirea otomană și dacă vom studia această moștenire – care nu acoperă numai Balcanii, ci și Anatolia, Siria și în Orient în general –, vom observa că avem de-a face cu o zonă cu o instabilitate foarte ridicată. Până la finalul Imperiului Otoman, zona nu a fost stabilizată; naționalismul arab, panislamismul fac parte și din moștenirea politico-culturală a Imperiului Otoman. Ce vreau să spun? Ceea ce facem acum este să încercăm să rezolvăm problemele pe care le-a creat Imperiul Otoman prin incapacitatea lui de a rezolva chestiuni structurale ale politicii sale interne. Mai ales, integrarea populației creștine – aceasta a fost, de altfel, și o cauză a prăbușirii Imperiului Otoman. Trebuie să vedem „mai larg“; să privim nu numai Balcanii și când privim către aceștia, să îi luăm ca parte a unei probleme mult mai mari.
A fost în această zonă a Balcanilor – sau e cumva? – o „ciocnire a civilizațiilor“?
Samuel P. Huntington – cel care a propus acest termen – a fost criticat adesea de oameni care nu au citit niciodată cartea lui. Dar ce vreau să mai spun aici e că o clasificare a oamenilor în funcție de religie tocmai a fost adoptată de marile imperii. Imperiul Otoman și-a clasificat „supușii“ în categorii confesionale, religioase. Și în Imperiul Rus, de altfel, evreii și musulmanii aveau alt statut decât creștinii. Iar în Imperiul Otoman, o imensă problemă a fost integrarea creștinilor ortodocși în Balcani, a ortodocșilor și armenilor în Anatolia. Știm prea bine cum Imperiul Otoman a „rezolvat“ chestiunea armenească; prin genocid. A fost, poate, cea mai cruntă măsură a unui „conflict al civilizațiilor“. De asemenea, a fost mobilizat panislamismul – sultanul Abdül Hamid a făcut-o spre sfârşitul sec. XIX; în Primul Război Mondial a fost promovat un „jihad“, cu sprijinul Germaniei, împotriva Marii Britanii și a Rusiei. Panturcismul, de asemenea – și azi e o ideologie importantă și o unealtă a politicii externe turcești -, își are rădăcini în epoca imperială. Ciocnirea civilizațiilor este, așadar, un instrument de putere care a fost deja folosit de către conducătorii politici în trecut. Astăzi, de exemplu, servește geopoliticii rusești și turcești pentru a-și atinge obiectivele.
Au intrat Balcanii în Uniunea Europeană sau ei sunt, nu doar din punct de vedere geografic, la marginea acesteia?
Numai o parte a lumii balcanice a intrat în UE; restul sunt în „sala de așteptare“ și, în privința unor state, chiar și în viitorul mai îndelungat, nu vor avea o șansă reală de a intra pentru că țări precum Olanda sau mai ales Franța sunt împotrivă. Aceasta, când vorbim despre teritorii. Dacă vorbim despre oameni, trebuie să spunem că sunt mult mai mobili și, cumva, mult mai integrați decât anumite teritorii. Mai concret: datorită regimului de scutire de vize, milioane de locuitori din Balcani au migrat deja în țările UE și s-au stabilit definitiv acolo. În acest sens, Balcanii de Vest fac deja parte din UE.
Oare, între statele din Balcani, există vreunul care ar putea fi în „hard-core“-ul construcției Uniunii Europene? Dacă nu ar exista această fatalitate geografică, există oare vreun stat care ar avea apetență pentru așa ceva?
Greu de spus. Pentru că și întreaga dezvoltare istorică a fost atât de diferită. Pe de altă parte, țin neapărat să spun că eu nu cred într-o fatalitate istorică. Sunt cazuri foarte spectaculoase. Să luăm numai Macedonia de Nord – un stat într-adevăr multietnic până în zilele noastre. Multietnic în sensul că oameni de limbi, de etnii, chiar și de religii diferite locuiesc în același sat, în același oraș; în Bosnia, de pildă, nu mai demult cazul. Ei bine, acest stat a făcut pași extrem de curajoși, extrem de importanți către Uniunea Europeană; pentru aceasta, chiar și numele și l-a schimbat, pentru a potoli conflictul cu Grecia. Deocamdată, la începutul negocierilor, accesul le este blocat la această oră de către Bulgaria. E un caz foarte special acesta al Macedoniei de Nord. Sigur că da, nu este un stat ideal, însă state ideale nu există nici în această zonă a globului și niciunde altundeva, de fapt. Să nu uităm aceasta: unele state au făcut un efort uriaș în direcția integrării în structurile europene, dând dovadă de un curaj politic ieșit din comun.
Ce unește cel mai solid, din punctul dvs. de vedere, aici, în Balcani? Și, în oglindă: ce desparte, ce anume dezbină foarte adânc aici?
Eu cred că, în Balcani, ceea ce unește este tocmai această moștenire imperială. O moștenire care se oglindește și în cultură, de la muzică, arhitectură, bucătărie și așa mai departe. Chiar şi în muzică este și un spațiu al unei cadențe, al unui ritm anume – și cineva înțelege foarte repede ce fel de spațiu e și ce fel de ritmuri îi ordonează comunitățile imediat ce intră aici. Ce spun eu sunt, poate, criterii mai ales de ordin „soft“; dar ele nu sunt mai puțin importante pentru identitatea regiunii, pentru ceea ce ați spus dumneavoastră – că e principiu unificator. À propos de aceasta, o să vedeți – le-ați văzut pesemne deja – că există solidarități regionale și la diverse competiții; analiza voturilor care se dau la Eurovision este un foarte bun studiu de caz în acest sens. Însă, dacă privim din unghiul opus, este obligatoriu de spus că zona Balcanilor este una în care fiecare bucățică de pământ este extrem de contestată. Există o anume simpatie și o anume identitate regională față de celălalt, care poate să fie și Europa Occidentală sau chiar o Europă Centrală, dar, în același timp, diferențele locale din Balcani pot să fie și extrem de nuanțate și de adânci. De aici – imaginea generală, imaginea mare este una extrem de complicată.
Reiau puțin o parte din întrebare: ce dezbină aici, în Balcani, cel mai tare? Să zicem religiile? Ce „combustie“ majoră au aceste diferențe care se declină, uneori, în formule violente?
Un factor esențial este, cu siguranță, statul național care a fost construit pe o formulă care îmbină apartenențele de ordin confesional cu apartenențele de ordin etnic. Grecia independentă a grecilor creştini (şi nu la fel a aromânilor, albanezilor creştini), Serbia a sârbilor creştini și așa mai departe – e un „pattern“ care se poate recunoaște. În interiorul unei asemenea concepții nu există prea mult loc, prea mult spațiu de manevră pentru ceilalți; adică, pentru cei de confesiuni diferite, pentru cei de etnii diferite. Altfel spus, pentru cei care, urmare a apariției și a consolidării statului național, devin minoritari, deși, înainte, fuseseră chiar și cei care au dominat din punct de vedere politic și economic o regiune. Altfel spus, ideea purificării şi a omogenizării teritoriului și a națiunii au fost extrem de puternic; totodată, au fost și surse ale unor mari tensiuni și conflicte. De asemenea, au fost multe confruntări și împotriva fostelor elite – politice și sociale. Nu în ultimul rând, teritorial, mai multe state din Balcani au fost vizitate de ideea de a-și mări spațiul, teritoriul: Grecia Mare, Bulgaria Mare, Albania Mare, Serbia Mare, România Mare și așa mai departe. Spațiul real, bineînțeles, era mult mai limitat decât asemenea ambiții; ceea ce înseamnă că nu a permis trecerea acestor idei din teorie în practică fără ciocniri, adesea, extrem de violente între vecini. Din păcate, în ciuda tuturor programelor de împăcare internă și de stabilizare regională, tendințele conflictuale, tensiunile intraregionale nu s-au resorbit pe deplin niciodată. În plus, unele dintre aceste tensiuni au fost chiar instrumentalizate de marile puteri. Și, legat de aceasta, trebuie să subliniez că este și o scuză a multor lideri din zonă: cei mari sunt de vină, noi suntem mici și nu avem nici o responsabilitate. O asemenea poziționare face și ea parte dintr-un discurs atât de complicat și, totodată, din specificul acestei regiuni.
Dumneavoastră faceți această apreciere: „istoria postimperială a Balcanilor este în mare măsură o istorie a violenței“. Nu vă întreb de ce; parțial, răspunsul la așa ceva e în ceea ce ați spus mai înainte. Vă întreb altfel: ar fi putut să fie, aici, în Balcani, altfel?
Teoretic, da. Ar fi putut fi altfel. Multe depind și de organizarea constituțională a statelor postimperiale. Cam toți au optat pentru un sistem centralist. Discuțiile despre sistemul federal au fost foarte puține și firave sau chiar inexistente (cum e cazul în Grecia sau Bulgaria). Și în legătură cu România au avut loc asemenea discuții, acum un secol: în Basarabia, la Sfatul Țării; în Ardeal, dacă e vorba de o alipire, o integrare sau o uniune. Discuțiile de acest gen au fost însă întrerupte destul de brusc printr-o Constituție care era contestată chiar și în Ardeal. În Iugoslavia, chestiunea era încă și mai gravă; centraliștii erau sârbi, în vreme ce federaliștii erau croați – Constituția a fost etnicizată de către membrii naţiunii titulare (şi nu de minorităţi etnice), ceea ce nu a fost cazul României. Centralismul ca formulă de organizare care a încercat să impună un sistem politic și numai un sistem unor zone și regiuni extrem de eterogene, cu tradiții administrative și culturi politice extrem de diferite cu siguranță că a stabilizat statele, însă a făcut-o și cu duritate, chiar cu o anume violență. La sfârşit centralismul extrem a condus direct la sisteme autoritare, nedemocratice. De aici, centralismul ca stare de fapt politică și, mai apoi, multe regimuri autoritare – care, la rândul lor, au fost premise pentru regimurile comuniste.
Îndrăzniți un răspuns la această provocare: care este cel mai nebalcanic stat dintre statele balcanice postimperiale? Statul care stă cel mai greu în acest „calapod“?
Aș spune că România. Cu siguranță că România. Eu am inclus România în această carte mai ales pentru că nucleul dur al puterii politice a fost întotdeauna în Țara Românească, la București – iar partea de sud e, cu siguranță, cea mai balcanică zonă a României. Dar nu aș îndrăzni să descriu Bucovina ca pe o regiune balcanică, nici Basarabia. Sau Banatul, sau Ardealul – care aparțin din punctul de vedere al geografiei culturale Europei Centrale. Basarabia, cu influență rusă, e adânc influenţată de Europa Orientală. Mai e de spus că, pe de altă parte, și România a fost, după 1918 şi mai ales după 1945, într-o măsură semnificativă, omogenizată prin Shoah, prin vânzarea evreilor şi germanilor de către regimul ceauşist, dar şi prin distrugerea elitelor tradiţionale. Tradițiile Europei Centrale și ale Europei Orientale, unele și rele, nu au avut o viață lungă în statul român (care e, până astăzi, un stat puternic centralizat, controlat în bună măsură de elitele sudice). După părerea mea, și pentru România, și pentru restul statelor din Balcani, această întrebare – centralism sau nu? – joacă un rol foarte important. Din acest motiv, pe de o parte, includ România în analiza postimperială a Balcanilor și pe baza celor spuse mai sus, spun că, în mod cert, România este statul cel mai nebalcanic din regiune.
Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cea mai dură lecție imperială pe care statele postimperiale din Balcani refuză să o învețe?
Cred că această temă a omogenizării e foarte importantă. Prețul plătit pentru omogenizare, mai ales în perioada comunistă, în cadrul aceleiași structuri naționale, omogenizare etnică, politică și economică a unor structuri sau regiuni atât de diferite a fost foarte mare. De asemenea, succesul revoluției comuniste care a dus acest proces de distrugere, în primul rând şi a majorităţii ţărănești, și mai departe decât la începutul istoriei postimperiale a statelor din Balcani. De aici, o neîncredere majoră; pe de o parte, avem, în discursurile oficiale, un stat slăvit, iar pe de altă parte, avem o neîncredere mare la bază, în detaliile reale ale statului, în comunitățile mici. Dacă există un fel de nostalgie imperială în statele succesoare ale monarhiei habsburgice, aceasta se referă adesea la statul de drept, la o administrație funcțională, la absența corupției. Această moștenire mentală poate fi văzută și astăzi în România în rezultatele alegerilor, care sunt adesea izbitor de diferite în vechiul Regat și în zonele post-imperiale.
