Pe 23 mai s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui G. Ibrăileanu, unul dintre cei mai importanți și mai reprezentativi critici literari români și în general, unul dintre marii intelectuali ai epocii sale, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. Aniversarea ar trebui să aducă din nou în atenția noastră opera unui critic și personalitatea unui om de cultură care a marcat primele trei decenii ale secolului trecut nu numai prin activitatea sa profesională de critic și istoric literar, de profesor la Universitatea din Iași, ci și prin aceea de editor al uneia dintre cele mai importante reviste literare și culturale a epocii : „Viața Românească“. Deși apăreau în acel început de secol și alte reviste culturale și literare de bună calitate ca „Flacăra“, „Revista școlii“ ș.a., grupul care a fondat această revistă a înțeles sau a intuit care este orientarea necesară atunci și se schița deja în pu – blicistica vremii : se adresau tuturor cititorilor români, din oricare parte a pământului ro – mânesc. Deși nimeni nu putea să prevadă războiul care va schimba harta țării, întregind-o, presa și în general opinia pu blică începuseră să se intere – seze de ansamblul tuturor pro – vinciilor românești, să reflecte și să cultive o viață a întregii țări, după exemplul lui Iorga, care își intitulează volumele rezultate din călătoriile sale din tinerețe prin diferitele zone: Drumuri și orașe din România, apărut în 1904, urmat în anul 1905 de Sate și mănăstiri din România, care schițează o viață și o evoluție comună a com po – nentelor pământului românesc, sau după titlul demonstrativ al revistei publicate tot de Iorga, „Neamul românesc“ în 1906. „Viața Românească“ debutează la Iași în martie 1906, ca o revistă de cultură și literatură a întregii țări și se mută la București abia în 1930, unde cei mai mulți colaboratori ajunseseră între timp, dar titlul ei și orientarea generală a revistei, națională, liberală și democrată, rămân neschimbate, așa cum rămân și colaboratorii, și cititorii și desigur și simpatizanții revistei. Caracteristic pentru epocă și pentru domeniul pe care l-a dominat personalitatea sa, în care apoi s-au așezat temeinic trăsăturile generațiilor care vor veni, G. Ibrăileanu este vreme de trei decenii spiritul tutelar al revistei în care publică studii, articole și cronici cum sunt cele despre volumele lui Sadoveanu (Balaurul, Dumbrava minunată sau nuvelele), la teatrul lui Caragiale, la edițiile Eminescu și Creangă, la Medelenii lui Ionel Teodoreanu, sau analize demonstrative ca aceea la Vara lui Coșbuc, ba chiar și un medalion la moartea lui Macedonski. Cu timpul, studiile și eseurile sale vor aborda subiecte tot mai dificile și mai actuale pentru cititorul vremii, articole variate care vor intra în sumarul volumului din 1926 Scriitori români și străini, sau cel despre „creația“ lui Marcel Proust, care va intra în studiul Creație și analiză din volumul următor. Criticul care va domina epoca de început a secolului are o ascendență relativ neobișnuită : se naște într-o familie de negustori armeni din Tg.Frumos, urmează gimnaziul la Roman, unde înființează cu colegul Panait Mușoiu o revistă de orientare socialistă cu titlul semnificativ „Școala nouă“, și apoi liceul la Bârlad ; la această revistă se produce debutul său timpuriu sub pseudonimul Cezar Vraja. Între 1891-1895 urmează ca bursier Facultatea de Litere la Universitatea din Iași și publică încă de pe băncile Facultății articole în ziare ieșene, precum „Critica socială“, în 1892, „Evenimentul literar“, în 1893, „Lumea nouă“, organ al Partidului Social-Democrat, în 1894 ș.a. Având deja în urmă o activitate critică remarcabilă, în 1906 el a fondat tot la Iași, împreună cu omul politic Constantin Stere și cu profesorul Paul Bujor, revista „Viața Românească“, cea mai longevivă revistă literară din țară, care apare și astăzi. În pofida diferitelor transformări pe care revista o suferă, ca orice revistă care începe odată cu secolul și continuă după război, într-o țară nouă, reunită prima dată între hotarele ei firești, ea păstrează caracteristicile generale ale începu – turilor care le urmează pe ale vremurilor: spirit larg, umanist, cultivarea valorilor naționale și generale, atenție deosebită acordată vieții culturale comentată într-o rubrică – împreună cu alți redactori, între care figurează și Const. Stere sau G. Topîrceanu – devenită celebră sub semnătura P. Nicanor & Co. Această rubrică de note, probabil cea mai citită de contemporani și atent urmărită, care se dovedește și acum cea mai vie și mai informată asupra vieții literare a epocii, a furnizat material memorialiștilor de mai târziu, precum Mihail Sevastos, cu Amintiri de la „Viața Românească“.
În această poziție, se poate spune că Ibrăileanu a fost implicat direct în viața culturală a întregii țări, iar ideile, aprecierile și în general textele sale s-au repercutat asupra celor mai largi cercuri intelectuale. Opera sa a mai fost editată de Rodica Rotaru și Al. Piru în zece volume între 1974 și 1981, în condițiile în care se putea realiza atunci această publicare și a fost reluată în ediția în cinci volume din seria bibliofilă de „opere“ de la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Editorii ultimului volum din serie, al cincilea din noua serie de „opere fundamentale“, sunt însă în situația de a da la lumină nu doar textele esențiale, textele importante care au dus la constituirea profilului public al criticului, așa cum îl știm astăzi, ci și numeroase fragmente, începuturi abandonate, note care ne lasă să întrevedem și alte detalii ale unei personalități mai complicate și mai bogate decât aceea cunoscută până acum. Este unul dintre cele mai prețioase câștiguri ale acestei ediții, care nu colaționează și corectează pe ici-pe colo texte cunoscute, ci utilizează fiecare fărâmă de însemnare rămasă pe un petec de manuscris pentru a recupera o variantă, un fragment de informație, și reconstituie astfel un cuvânt sau precizează un înțeles. Orânduite cronologic, cele peste o mie două sute de pagini de text (alături de cele aproape cinci sute de pagini de note) ale volumului cinci nu pot să nu aducă un material substanțial pe care viitorul nou biograf îl va utiliza pentru a prezenta viitorului nou cititor o figură cel puțin deosebită de aceea pe care ne-am făcut-o noi. Figura de mag caldeean, insomniac dezinfectându-și mereu capătul țigaretei dintre degetele în găl – benite, în timp ce citește șpal – turile „Vieții Românești“, care reflectă fără îndoială o fa țe tă a personalității lui Ibrăi leanu, nu anulează fără îndoială o altă fațetă, nu numai a amato rului de glume, sau a roman cierului delicat, psihanalizând și psi – hanalizîndu-se implicit ca în romanul Adela (apărut în 1936), dar și una a cititorului îndrăzneț, cu spirit critic, care va conduce din umbră, un timp, ziarul „Momentul“, apărut la Iași în aprilie 1918. Nu insist: materialele se găsesc în paginile de note ale acestui volum al cincilea pe care l-am recenzat nu demult. Nici nu este vorba de noutăți absolute, ci de accente care întă – resc o imagine deja cunoscută a grupului de la „Viața Româ – nească“, solidar și acționând mereu împreună, în literatură, în excursii prin împrejurimi și chiar, pentru sportivii grupului, la vânătoare. Pe de altă parte, notele din secțiunea de Note și comentarii aduc numeroase informații de detaliu despre activitatea ziaristică din epocă : ele pot fi consultate cu câștig pentru activitatea unor ziariști și scriitori cunoscuți din acea vreme (N. D. Cocea, Pamfil Șeicaru, I.Vinea ș.a.).
Foarte interesante sunt aceste notițe frag – mentare, aruncate pe un colț de hârtie, tocmai pentru că sunt fragmentare și notate în fugă : au deci semnul sigur al sincerității, sau mai bine zis al expresiei proaspete, spontane. Editorii au avut buna idee de a le culege din manuscrise și a le edita ca atare și putem vedea nu numai lucrurile pentru care îl admirăm în texte celebre, dar și cele risipite ici și colo, sub incidența unei meditații mult mai mai libere, într-o formă fericit mai dezinvoltă și în contrasens cu ideile acceptate, cred, odată pentru totdeauna. De pildă, chestiunea simbolismului, sau mai precis a poeților simboliști în care Ibrăileanu nu crede nici chiar în anii 1909 sau 1910, de când e datat textul, și o spune cu o „turnură“ savuroasă și neașteptată: „Că în Apus simbolismul, care n-a dat nici un scriitor de geniu, e într-o perioadă de reculare, aceasta n-are a face. Cum am fost romantici post festum, putem fi și simboliști post festum. Ca și în privința modelor, și în literatură începe Parisul, urmează provincia, apoi București, apoi provincia noastră…“ (p.1219). Analizele lui Ibrăileanu pot fi citite cu folos și de istoricii epocii, de analiștii și sociologii – nu mulți – care s-au aplecat nu numai asupra acțiunii partidelor istorice în timpul și după încheierea Primului Război Mondial, ci și asupra doctrinelor și asupra felului cum doctrina s-a izbit de necesitatea unor alianțe. Ele aduc detalii puțin observate de istorici și cred că activitatea lui Ibrăileanu ar putea să-i intereseze.