Am semnalat, în mai multe rânduri, situația aparte în care se află astăzi editorii scriitorilor noștri clasici, în urma celor peste patru decenii de cenzură comunistă. Pe de-o parte, ei sunt obligați să încalce regula reproducerii ultimei versiuni antume (când aceasta a fost deformată de cenzură, cu consecințe nefaste asupra operei), iar pe de alta, sunt supuși imperativului de a restaura textul inițial, acolo unde, în edițiile dintre 1948-1989, acesta a fost tăiat și înlocuit de faimoasele croșete.
Noua ediție academică a scrierilor literare ale lui Anton Pann, îngrijită de Nicolae Mecu în colecția „Opere fundamentale“, confirmă întru totul condiția ingrată a celui care se ocupă acum de restaurarea textelor clasice. Reluând ediția din 1963, realizată de Radu Albala și I. Fischer, principala problemă cu care s-a confruntat istoricul literar nu a fost aducerea la zi a ortografiei sau eventuala completare a sumarului, ci restabilirea, după ediția princeps, a textului masacrat de cenzură. Și restituirea, pe această cale, a operei literare a lui Anton Pann, așa cum a fost ea scrisă și tipărită de autorul ei.
Pare bizară, la prima vedere, spaima cenzurii comuniste în fața literaturii lui Anton Pann, care cu greu ar putea fi suspectată că ar alimenta disidența anticomunistă. Personalitatea lui Pann însuși era palatabilă, pentru comuniști, cât timp făcuse parte integrantă din atmosfera Revoluției de la 1848, iar „revoluționarii“ aduși la putere de tancurile sovietice se revendicau drept succesori ai acesteia (nu fără oarecare temei, cel puțin în latura ei ocultă, stângistă și filorusă). Surpriza este să constatăm acum cât de sălbatic a ciuntit cenzura textul legendarului scriitor, dascăl, cântăreț și colportor, din considerente nu o dată obscure pentru noi, cei de azi. Și, de asemenea, ce consecințe dramatice poate avea demersul de eliminare din textul originar, pentru posteritatea unui scriitor. (Fac această din urmă observație, întrucât am constatat recent că, în scandaloasa tentativă de a reabilita defunctul regim comunist, la care se dedă o anumită stângă pseudo-intelectuală, s-a ajuns chiar la minimalizarea efectelor cenzurii, care, chipurile, n-ar fi afectat decât superficial mersul literaturii).
Concret, din sumarul celor două volume ale noii ediții academice, revăzute de Nicolae Mecu după ediția în trei volume, din 1963, semnată de Radu Albala și I. Fischer, au trebuit restabilite următoarele opere ale lui Anton Pann: Hristoitia au școala moralului, Calendarul lui Bonifatie Setosul, Versuri sau Cântece de stea și O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu. Acestea nu sunt singurele amputate în ediția din 1963, însă sunt cele în care suprimarea textului a avut cu siguranță un motiv ideologic sau politic (cenzura nu suporta conținuturile religioase sau contrare dogmelor bolșevice, de la „lupta de clasă“ la „discriminarea“ socială). După cum remarcă editorul, interesant este, în cenzurarea Cântecelor de stea, că procurorii ideologici ai epocii au lăsat să apară descrierile Infernului, care contribuiau indirect la întreținerea unei atmosfere publice de frică generalizată, dar nu și pe cele ale Paradisului, care, nu-i așa?, făceau concurență imaginii edulcorate a paradisului comunist…
Ceea ce este mai grav, totuși, este faptul că anumite tăieturi nu au mai putut fi recuperate. Dacă acea cincime din textul Hristoitiei…, eliminată de cenzură, a putut fi recuperată prin apelul la textul de bază, nu la fel de fericită a fost soarta pasajelor eliminate din Calendarul lui Bonifatie Setosul, în număr de două: cum originalul nu mai există nici la Biblioteca Academiei, textul a rămas așa cum a fost stabilit abuziv în 1963, iar posteritatea lui Pann va fi pe veci văduvită de rândurile sau paginile dispărute.
Pe lângă această muncă migăloasă de identificare a tăieturilor și de refacere a textului, pe baza versiunii inițiale, noua ediție a adus la zi ortografia și punctuația și a corectat erorile de tipar și de corectură/ colaționare. După cum precizează în Nota asupra ediției, Nicolae Mecu s-a bucurat de colaborarea mai tinerilor editori Petruș Costea și Daciana Vlădoiu, împreună cu care ne-a furnizat un Anton Pann adus la zi, gata pentru întâlnirea cu cititorul din secolul XXI.
O întâlnire pe care personalitatea aparte a acestui autor o merită, fără doar și poate. Căci, prin însuși sumarul celor două volume de față, Anton Pann își dezvăluie natura de scriitor ambiguu, dublu prizonier: prins între două lumi și între două epoci, ilustrându-le original pe ambele.
Astfel, prin opere cum este Calendarul lui Bonifatie Setosul, el se integrează spiritual (chiar dacă, probabil, inconștient) unei tradiții europene a cântecului goliardic, ale cărei urme se mai găsesc, ici-colo, prin literatura noastră medievală sau în textele Școlii Ardelene. În schimb, prin Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Pann se înscrie în la fel de prestigioasa literatură sapiențială de factură orientală. Prin capodopera sa O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu, el participă la efortul pașoptist de înnoire a poeziei, de resuscitare a folclorului ca sursă a literaturii culte, în timp ce prin Poezii deosebite sau Cântece de lume prelungește peste timp ritualurile erotice și textuale ale epocii fanariote.
Până și condiția sa de scriitor este ambivalentă. Dacă în unele texte Anton Pann este indiscutabil un creator original – chiar când se alimentează dintr-un fond de tipare sapiențiale și epice de largă circulație –, în altele, cum ar fi Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, el este, cu aceleași mijloace literare și cu aceeași dicțiune epică, un autentic colportor, de veche sorginte medievală. În fine, în Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam, Pann nu este altceva decât un scriptor al unui roman popular de mare popularitate în lumea orientală și în spațiul balcanic post-bizantin.
Iar această existență literară ambivalentă nu presupune nici o sciziune: ediția de față ne arată deplina organicitate a discursului lui Pann, indiferent în ce gen și în ce câmp literar se situează. La fel cum autorul însuși era autentic și când, în intimitatea deplină a nucleului liberal care pregătea nașterea României moderne, scria muzica imnului Revoluției de la 1848 – devenit astăzi imn național –, dar și când, alături de enoriași anonimi, probabil, neiubitori de „zavragii“ pașoptiști, cânta în strană, la liturghii și la diverse alte servicii religioase. Personalitatea sa literară, culturală și socială ilustrează cum nu se poate mai expresiv contradicția fundamentală a modernizării României și obstacolele pe care a trebuit să le depășească. Noua Românie, ivită ca urmare a proiectului pașoptist, nu putea să se bazeze, ca drepturi și temeiuri, decât pe cea veche, iar aceasta din urmă, deși vetustă și iremediabil depășită de mersul timpului, avea să subziste încă mult timp după proclamarea celei noi. Atunci când facem, în istoria literaturii, diferența între epoca premodernă, a literaturii anacreontice și neoanacreontice, și cea a romantismului pașoptist, ar fi cazul să luăm aminte și la asemenea cazuri, ca Anton Pann sau Iancu Văcărescu, de transfer între cele două lumi. Opera lui Pann, înclin să cred, a constituit unul dintre suporturile teoriei romantismului românesc pe care a construit-o Paul Cornea (el însuși, să nu uităm, monograf, în 1964, al autorului Spitalului amorului) în fundamentala sa cercetare din 1972, în care caută rădăcinile radicalei transformări a Principatelor Române după 1830 tocmai în mutațiile subterane din mentalul și societatea de dinainte de 1800.
Evident, noua ediție revăzută de Nicolae Mecu vine însoțită de un substanțial aparat critic. Un studiu introductiv de 103 pagini, scris cu pătrundere și cu neascunsă simpatie critică față de personalitatea autorului, ne confirmă faptul că Eugen Simion lucrează la o istorie a literaturii române, cronologia realizată de Nicolae Mecu îl plasează pe Anton Pann în contextul epocii sale, iar reperele critice de la final completează tabloul receptării istorico-literare a acestei opere complexe, ale cărei semnificații nu sunt întotdeauna ușor de descifrat.
Reluarea lui Anton Pann, într-o ediție revăzută (și restaurată), mi se pare o decizie inspirată: în condițiile în care scrisul actual e într-o vizibilă scădere, interesul pentru clasici crește, iar reeditarea lor poate constitui punctul de plecare al unor noi interpretări, care să întrețină interesul pentru literatură.