Clochemerle pe Argeş

Povestea a început în octombrie 1922, către orele 5 ale unei după-amiezi obişnuite, în piaţa mare din Clochemerle-en-Beaujolais. Cel puţin aşa ne asigură Gabriel Chevalier (1895-1969), autorul romanului Clochemerle(1), apărut în 1934 şi ecranizat de Pierre Chenal în 1948. Aşadar, în piaţa centrală din Clochemerle (Beaujolais este o regiune vestită prin calitatea vinurilor sale) se plimbă agale doi bărbaţi. Unul dintre ei este Barthélemy Piéchut, primarul orăşelului, celălalt institutorul Tafardel, secretar al primăriei. Piéchut vrea să construiască „un edificiu din banii comunei. […] Un edificiu care va fi de mare folos atît din punctul de vedere al igienei, cît şi al moravurilor. […] Vreau să construiesc o vespasiană.“ Tafardel îl aprobă cu entuziasm: „E o idee grozavă ! O idee cu adevărat republicană. […] O măsură egalitară în cel mai înalt grad, şi igienică în acelaşi timp, cum spuneai cu atîta dreptate.“ Vespasiana va fi aptă totodată să-i pună la respect pe partizanii locali ai reacţiunii, precum baroana Alphonsine de Courtebiche, preotul Ponosse sau notarul Girodot.

Clochemerle se întinde pe o lungime de 400 de metri, de-a lungul unei căi unice. Pentru ca toaleta publică să fie la îndemîna tuturor, se decide construirea ei în Fundătura Călugărilor, deşi Tafardel consideră locul prea aproape de biserică. Piéchut, dimpotrivă, este bucuros să spulbere astfel acuzaţia ce i s-a adus în comitetul municipal: că ar acorda clerului „complezenţe periculoase“. Inaugurarea vespasienei va avea loc în ziua de 7 aprilie 1923, în prezenţa unor oaspeţi de seamă : fostul ministru Bourdillat, născut în Clochemerle, deputatul Aristide Focart, subprefectul departamentului, primari ai unor comune învecinate, trei preşedinţi ai sindicatelor vinicole, plus poetul Bernard Samothrace (pe adevăratul său nume Joseph Gamel). După cuvîntul de bun venit al primarului, poetul dă citire odei dedicate lui Bourdillat, vorbeşte apoi deputatul Focart, pentru ca seria discursurilor s-o încheie fostul ministru, savuros prin rusticitatea vocabularului său: „Toţi cei care au fostără republicani…“.Pompierii din localitate îndepărtează pînza, iar monumentul apare „în sobietatea sa utilă şi atrăgătoare“, fiind botezat cu vin de Clochemerle de către frumoasa Judith Toutmignon. Din mulţime se aude un strigăt: „Ei, Bourdillat, arată că încă şi azi eşti un fiu al Clochemer ­ului! Urinează cel dintîi !“, pe care ceilalţi îl reiau în cor. „Onoarea l-a cam găsit nepregătit pe fostul ministru, care de cîţiva ani încoace lupta cu serioase greutăţi în privinţa prostatei. Totuşi s-a pretat simulacrului. Cînd dispăru îndărătul paravanului de metal, o aclamaţie imensă umplu văzduhul Clochemerlului.“ Festivitatea s-a încheiat la hanul Torbayon printr-un banchet de optzeci de tacîmuri.

În primăvara lui 1923, vespasiana devine cea mai mare atracţie locală, inclusiv pentru tineretul ambelor sexe. Nu şi pentru Justine Putet, o bătrînă domnişoară locuind în Fundătura Călugărilor, care vede în toaleta publică, deschisă larg privirilor ei, un izvor de scandal şi de corupţie. Ea dezlănţuie o aprigă cruciadă împotriva vespasienei, „pricina tuturor relelor, care, atrăgînd pe băieţi în calea fetelor, le împinge pe acestea la ruşinoase combinaţii cu diavolul“. Se formează două coterii : urinofobii, în frunte cu notarul Girodot şi cu fanatica fată bătrînă, sub protecţia de la distanţă a baroanei de Courtebiche, şi urinofilii, conduşi de Tafardel şi protejaţi de Piéchut. Urinfobii vor să obţină dărîmarea toaletei publice, iar părintele Ponosse, în predica din ziua Sfîntului Roch, patronul localităţii, îndeamnă deschis la aceasta: „Asupra gresiei infame şi pîngăritoare vom aduce tîrnăcopul izbăvirii.“ În lăcaşul de rugăciune se iscă o ceartă cu injurii şi cu bătaie între Nicolas, guardul bisericii, şi urinofilul François Toumignon, „însufleţiţi în sens contrariu de zelul religios şi de ardoarea republicană“. În cursul încăierării, statuia Sfîntului Roch se prăbuşeşte şi este ghilotinată de buza tăioasă a cristelniţei.

Într-o noapte, pe la 3 dinspre ziuă, în Clochemerle se aude o puternică explozie. Un cartuş de dinamită pus sub urinar i-a smuls tabla, iar bucăţile de metal au spart un vitraliu al bisericii. Paguba atinsese ambele tabere. Orăşelul întreg clocoteşte de intrigi, ameninţări, certuri, comploturi şi scandaluri. Un articol al lui Tafardel, apărut în „Redeşteptarea vinicolă“ din Villefranche, debutează sub un titlu impresionant : „Un nou episod al războaielor religioase“. Baroana de Courtebiche merge în audienţă la arhiepiscopul de Lyon, spre a-i raporta evenimentele din Clochemerle. Înaltul prelat va apela la ministrul de interne Luvelat, care, deşi om de stînga, aspiră la un fotoliu în Academie şi are nevoie de voturile aflate la dispoziţia Bisericii. Ministrul îşi transmite dispoziţiile secretarilor din subordine, dar aceştia se leapădă succesiv de îndeplinirea sarcinii pînă la nivelul unui umil subşef de birou, care decide să se trimită la Clochemerle forţe de jandarmerie, ordin semnat pe necitite de către Luvelat.

Prefectul de Rhône, nevrînd să displacă nimănui în viitoarele alegeri, preferă să înlocuiască jandarmeria printr-o unitate de infanterie, care ar veni în localitate sub pretextul unor manevre. Însărcinat să restabilească ordinea în Clochemerle va fi căpitanul Tardivaux, care îşi dobîndise gradul şi decoraţiile după ce, în cursul unei ciocniri de la Verdun, dormise beat 30 de ore într-o groapă de obuz, iar apoi, revenit între ai săi, născocise o evadare eroică din prizonieratul german. Tardivaux soseşte în fruntea unei trupe de vreo sută de flăcăi viguroşi, care vor aprinde multe inimi locale. Căpitanul se bucură de atenţia frumoasei hangiţe Adèle Torbayon, dar intervenţia soţului gelos, alertat printr-o scrisoare anonimă a Justinei Putet, provoacă o încăierare cruntă între soldaţi şi localnici. Se trag focuri de armă, rezultă cîţiva răniţi şi un mort. Articolele lui Tafardel, comunicate ziarelor din Paris de corespondenţii lor locali, produc emoţie în toată Franţa. În Camera Deputaţilor se vorbeşte de căderea guvernului. Premierul, însoţit de ministrul de externe, se află la Geneva, la conferinţa pentru dezarmare. În noaptea de 19 septembrie primeşte un mesaj cifrat referitor la incidentele din Clochemerle. „Trebuie să mă întorc imediat la Paris. […] Dezarmarea poate să mai aştepte.“ Aşa s-a încheiat cu un fiasco, în 1923, conferinţa pentru dezarmare. Şi tot pe 19 septembrie o furtună teribilă a culcat la pămînt podgoriile din Clochemerle, distrugînd întreaga recoltă a anului. Era, de bună seamă, pedeapsa Sfîntului Roch.

Cu aproape un secol mai tîrziu, pe 12 martie 2021, în municipiul Piteşti a intrat în funcţiune cea mai scumpă toaletă publică din România. A costat 400.000 de euro. Deasupra intrări citim : „WC. Piaţa Primăriei. Program funcţionare : 8.00 – 20.00.“ Edificiul este dotat cu un lift de 8 persoane vorbitor de limba engleză, pereţi din beton armat, trepte acoperite cu granit, vase de toaletă, chiuvete şi instalaţii de inox cu senzori şi luminatoare din aluminiu cu geam termoizolant, plus dispozitive de extragere a aerului viciat. Dispune de 5 cabine pentru bărbaţi, 5 pentru femei şi una pentru persoane handicapate. Accesul este gratuit. La întrebările unui reporter, un cetăţean a declarat că mesajul în engleză auzit în lift i-a rămas neinteligibil. Probabil, la intrare, ar fi fost „Bine aţi venit!“, iar la plecare „Să vă fie de bine!“ sau „Mai poftiţi pe la noi!“. Umblătoarea de la Piteşti, ca şi cea de la Clochemerle, este o ctitorie a stîngii. Şi la fel ca acum o sută de ani, ea a stîrnit război între stînga şi dreapta. Nemulţumiţii dezaprobă risipirea fondurilor publice („Mai bine, cu banii aceştia, reparau spitalul judeţean“), dar acuzaţii se disculpă arătînd că proiectul iniţial era de 500.000 de euro, deci construcţia a prilejuit o economie de 100.000! Regretabil rămîne faptul că WC-ul smart, cum l-au numit cu îndreptăţire ziarele, n-a beneficiat pînă acum de o inaugurare oficială, la care şampania să curgă în valuri, o fanfară să intoneze imnul vidanjorilor, iar un notabil al municipiului să se bucure primul, în aplauzele publicului, de ospitalitatea magnificei latrine. Poate, după istovirea pandemiei, se va remedia această omisiune. l

_______________________

1 Cartea a beneficiat de două traduceri în limba română: prima semnată de Ştefan Lazăr (Editura Forum, Bucureşti, f.a.), a doua de F. Brunea-Fox (Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1964).