Faptele, cunoscute nu numai locuitorilor Sectorului 1 din București, dar întregii țări, sunt următoarele: de, iată, o săptămână, când scriu aceste rânduri, în Sectorul bucureștean în care locuiesc nu se mai strânge gunoiul menajer; doamna Clotilde Armand n-a mai plătit facturile firmei de salubritate care are contract cu Primăria, socotindu-le exagerate; firma pretinde, la rândul ei, că stațiile de sortare nu-i permit accesul, ceea ce stațiile nu confirmă; toate canalele TV consacră sordidului eveniment ore și ore de emisiuni, la care doar cine nu vrea nu-și dă cu părerea, indiferent de Sectorul în care locuiește. Întrebarea cea mai frecventă este cum s-a ajuns aici. Cu alte cuvinte, a cui e vina. Primărița dă vina pe datoriile fostei Administrații de Sector. Soluția ei ar fi ca prefectul Capitalei să dispună stare de alertă sanitară în sector, ca să poată apela la o altă firmă fără licitație. Cei mai mulți o bănuiesc că asta a vrut din capul locului. Fapt e că gunoiul menajer zace în fața blocurilor sau a caselor dintr-o zonă a Capitalei mai mare decât orice municipiu din țară. Ultima oră: cetățenii revoltați au depus pe treptele primăriei de sector saci de gunoi. Ca un fel de ofrandă.
Dincolo de posibile cauze și vinovății, îmi îngădui să sugerez o explicație personală a fenomenului… O explicație pe care mi-a pus-o la dispoziție literatura. Da, ați citit bine: literatura. Ei, dacă lectura ar mai fi ce-a fost, s-ar fi observat că gunoaiele reprezintă o temă destul de obișnuită în romane, iar protagoniștii unora din aceste romane sunt împătimiți după gunoaie. Astăzi ar fi numiți fani. Mă gândesc că doamna Clotilde Armand face parte dintre aceștia. Altfel, cum să-mi explic faptul că prima măsură pe care a luat-o în noua ei calitate a fost să nu plătească firmei de salubritate banii prevăzuți prin contract. Nu se poate să nu fi știut că duce astfel problema gunoaielor în instanță, ceea ce ar fi însemnat luni, dacă nu ani, până la rezolvare. Iar dacă a știut, e limpede că, dincolo de interesul pentru înlocuirea firmei aflate sub contract cu o alta, de casă, cum se spune, e vorba și de o pasiune secretă pentru spectacolul gunoaielor. Vârcolacul dimovian de care e îndrăgostită Clotilda este, în cazul de față, însuși demonul gunoaielor. Într-un roman al lui Michel Tournier, protagonistul este un antreprenor căruia îi cad cu tronc gropile de gunoi. E totodată proprietarul unei astfel de gropi organizate după toate regulile, pe care o vizitează periodic. E cuprins de o adevărată euforie de fiecare dată când, călcând-o cu pas mic de la bază până în vârf, ajunge să contemple de sus întreaga întindere măreață a gropii de gunoaie. E vorba, ați înțeles, de o groapă modernă, ordonată geometric, curată ca o față de masă scrobită, un fel groapă desăvârșită, la apusul ei. La răsărit, așa zicând, se află Cuțarida din romanul lui E. Barbu. O groapă care pare proaspătă, vie, plină de vigoare, din gunoaiele căreia răsar lăstari verzi, putenici, sănătoși, veritabile promisiuni ale naturii. Grigore, administratorul, își petrece toată viața în groapă, trup și suflet din ea. Un împătimit și el, desigur.
Patima Clotildei Armand este diferită: primărița nu administrează propriu vorbind o groapă de gunoi, ci gunoiul strâns, zilnic câteva tone, pe străzile și la răspântiile unui mare oraș. E la mijloc (mai aveți vreo îndoială?) o dragoste împărtășită, ca aceea dintre Vârcolac și Clotilda lui din poezia lui Dimov. Uitați-vă la ei cum se țin înduioșător de mânuță, fără declarații de dragoste, transfigurați de fericire! Și dacă tot ne plângem că n-avem soluții, vă reamintesc de romanul lui Kundera despre năvala sovietică în Cehoslovacia, în care, rămași șomeri după eliminarea din clinici și universități, medicii și profesorii se fac gunoieri, laolaltă cu alți intelectuali eminenți. Când am citit prima oară romanul, am fost șocat de ideea autorităților de ocupație: aveam în fața ochilor tractoarele cu remorcă de la noi, care transportau gunoiul menajer până mai ieri. Nu știam că gunoierii praghezi purtau costume de cosmonauți, iar camioanele erau curate pe dinafară. Sigur, nu era normal ca atâția intelectuali de vază să strângă gunoiul menajer al Capitalei țării lor. Dar în condiții excepționale, care cer stare de alertă, nu e așa, poate fi și asta o soluție. Dacă tot n-are noroc cu firma actualmente sub contract, Clotilde Armand ar putea apela la intelectuali să-i facă treaba. Mai ales că unii s-au și oferit. Prin atribuire directă, eventual. Dificultatea este că n-o văd pe Clotilde Armand despărțindu-se de scumpele ei gunoaie. Și de indestructibila lor poezie.