Poem de Adrian Popescu

Galla Placidia

Ți-am căutat Mausoleul vestit din Ravenna,

fiică a împăratului Teodosie, soție de împărat,

regentă conducând ferm mâna fiului nevârstnic

să lărgească portul Anconei, poartă spre Orient,

de unde au venit pe mare relicvele sfinților.

Trupul tău nu se afla în niciunul dintre

cele trei sarcofage, la intrarea în Mausoleu,

mozaicurile m-au obligat să-mi închid ochii,

ele străluceau mai vii decât zgomotul străzii pe

care venisem, plină de oameni care vor muri.

Păstorul cel Bun are doar șase mioare blânde,

o pereche de cerbi își potolesc setea, două

columbe beau Apa vieții dintr-un vas limpede,

Petru și Pavel îmbracă nu stola, toga candida,

stele, arbori, arbuști, un freamăt inepuizabil.

Tu, în schimb, lipsești, soție de rege barbar,

Ataulf, got luminat, căzut sub ura invidioșilor,

visul Răsăritului țesut Apusului s-a destrămat,

chiar dacă Iustinian l-a refăcut cu mare râvnă,

din tine a supraviețuit povestea și Mausoleul.

El îți poartă numele, dar nu și trupul muritor,

deși tu singură ți l-ai comandat din vreme și

poate de aceea ne spune exact cât e nevoie.

Cenușa ta e la Roma, dar vuiește, aici, din gol.

Nu te-au putut despărți de Cetatea eternă…