Am încercat întotdeauna un sentiment de mefiență față de persoanele lipsite de simțul umorului. Când eram tânăr, consideram chiar că acest defect le face să-și piardă luciditatea și simțul critic. Mai târziu, pe lângă faptul că am devenit mai tolerant, mi-am dat seama că încă și mai grav e altceva, și anume incapacitatea de a percepe ridicolul. E o adevărată infirmitate, cred eu, să nu vezi ridicolul, indiferent dacă e vorba de alții sau de propria persoană. Când cele două absențe coexistă, adică absența simțului umorului și absența simțului ridicolului, consecințele sunt dezastruoase. Ele pot fi văzute astăzi, tot mai des, cu ochiul liber și afectează zonele cele mai diverse.
Ne amintim că, acum câțiva ani, o montare la Florența a operei Carmen își propunea să celebreze feminismul și să lovească în societatea patriarhală: regizorul schimba finalul operei încât Carmen era aceea care îl ucidea pe Don José. Reacția negativă a criticii și a publicului nu a descurajat tentative similare, mărturie a dorinței frenetice de a „moderniza“ opere clasice. Astfel, de pe site-ul Operei din Paris aflăm că noua montare a Traviatei ne prezintă „o poveste de dragoste în epoca digitală“, când, într-o lungă noapte albă, se înlănțuie mesajele de pe rețelele sociale. În această viziune revoluționară, Violetta este o influenseră care își numără abonații și își contabilizează like-urile. O altă dimensiune esențială a progresismului contemporan este voința de a decoloniza societatea. Ideea ar fi că țările care au avut odinioară colonii au rămas țări colonialiste, chiar dacă, de decenii bune, coloniile și-au câștigat independența. Fapt pentru care, spre exemplu, în aceste zile se desfășoară la Grenoble „luna decolonială“, organizată de asociații locale, dar și de Universitatea Grenoble Alpes. Participă o serie de figuri marcante ale luptei anti-rasiste și ale feminismului, iar intervențiile lor se vor baza, firește, pe principiul intersecționalității, cu cei trei factori: rasa, clasa, genul. Prezența universității la aceste manifestări nu trebuie să ne mire. Spațiul academic este în tot mai mare măsură ocupat de colocvii, simpozioane, reuniuni în care își dau întâlnire anti-rasiștii (în fapt, cei ce promovează rasismul anti-alb), feministele, ecologiștii etc., în facultăți studiile de gen și studiile post-coloniale (decoloniale) sunt la mare cinste. Universitățile sunt sub asaltul „academo-militanților“, cum i-a numit cercetătoarea Nathalie Heinrich.
Hazardul lecturilor mi-a adus deunăzi în față acest citat: „În sânul transfeminismului, post-pornografia are drept obiectiv să atingă și să perturbe mecanismele de dominație, inclusiv mecanismele de dominație post-colonială“. Am crezut mai întâi că e vorba de o farsă (vd. comentariul lui Erwan Seznec, „Facs, le grand déraillement“, în „Causeur“, mai a.c.). Cum să nu-ți amintești, firește, de farsa celebră avându-l drept autor pe fizicianul Alan Sokal care a publicat în 1996, în foarte serioasa revistă „Social Text“ de la Duke University, un articol delirant intitulat A transgresa frontierele: către o hermeneutică transformativă a gravitației cuantice. Textul era și premonitoriu, deoarece Sokal sublinia că teoria cuantică are implicații politice progresiste. În urmă cu trei ani a fost afacerea numită „Sokal la pătrat“. De data aceasta am avut a face cu o farsă pusă la cale de trioul compus din Helen Pluckrose, James Lindsay și Peter Boghossian. În 2017, Lindsay și Boghossian publicaseră deja articolul Penisul conceptual drept construcție socială (se știe că, în noua ideologie progresistă, absolut totul este construcție socială). Un an mai târziu, cei trei reușesc să publice în diferite reviste științifice mai multe studii, pe subiecte pasionante: culturismul pentru obezi, folosirea de către bărbați a jucăriilor sexuale anale pentru a lupta împotriva homofobiei, astronomia ca știință „intrinsec sexistă“, cultura violului la câinii care sunt plimbați prin parcuri, propunând de asemenea ca studenții albi să asiste la cursuri așezați pe jos și legați în lanțuri. Dar ridicolul nu ucide, ci, dimpotrivă, în zilele noastre stimulează: în 2019 trei cercetători de la Universitatea canadiană Concordia au primit o bursă de 163000 de dolari canadieni pentru „a decoloniza lumina“ care, ghinion, e sfidător de albă.
Să revin la citatul de mai înainte. El nu este inventat, ci extras dintr-o producție științifică a Rachelei Borghi, conferențiar la Sorbona. Cu studii la Veneția și Roma, italianca Rachele Borgi predă de un deceniu în Franța și e prezentată drept specialistă în geografie feministă și, bineînțeles, în studii de gen și în studii post-coloniale. Pe lângă frumoasa activitate didactică și de cercetare, Rachele Borgi este o cunoscută activistă queer: a înființat, în 2014, colectivul Zarra Bonheur, „proiect colectiv performativ, lesbian, feminist și queer“ care își propune să depășească pornografia patriarhală tradițională. Iată, așa cum le-am găsit pe site-ul Sorbonei, câteva din temele de cercetare și studiile Rachelei Borghi: „Gen și turism“, „Gen și mediul înconjurător“, „Afirmarea identităților de gen ca practică a rezistenței“, „Post-colonialism și alteritate în turism“, „Spațiul-corp ca laborator: pornoactivismul sau the body strikes back“, „Lesbienele sunt ele (in)vizibile în spațiul public ? Cercetare asupra teritorialităților lesbiene la plajă“, „Spațiul în epoca queer. Contaminări queer în geografia franceză“, „Polifonii despre post-pornografie“, „De la spațiul normativ la spațiul performativ; performances LGBTIQ în spațiul public“. Când ține conferințe, în timp ce vorbește publicului despre – de pildă – anusul ca laborator al practicilor democratice“, Rachele Borghi se dezbracă progresiv până rămâne în pielea goală (ezit să spun „în costumul Evei“, fiindcă Borghi se consideră non-binară).
Cum să nu-ți crească inima când vezi cât de impetuos pătrunde spiritul înnoitor în bătrâna Sorbonă?