Fotografie de grup cu femeie şezînd

Cam la doi ani de la apariția la Editura „Grasset“, am primit cadou cartea lui Anne Sinclair, 21, rue La Boetie. Într-un anumit context, o cunoscusem pe Anne Sinclair în anii nouăzeci, era foarte pe val, în plină lumină a reflectoarelor, cu nerv, mai degrabă tăioasă. Poate nu chiar atît de tare cît a fost, la un moment dat, viața cu ea. Auzeam la Paris multe povești despre familia ei bogată, oarecum aristocrată, despre bunicul ei Rosenberg, dar și mai multe șușoteli despre tot felul de chestii și despre nimicuri. Celebritatea, deh. Am crezut, peste ani, că Anne Sinclair va ajunge prima doamnă a Franței. M-am prins foarte repede, înainte să fie provocat și să ia amploare scandalul din jurul lui Dominique Strauss-Kahn, că nu se va întîmpla. Cartea ei a fost publicată în 2012. Am citit-o doi ani mai tîrziu și am recitit-o în anul ăsta complicat. Stofa de învingătoare vine din familie. Explică multe. Între timp, i-a apărut și un fel de autobiografie. Un personaj fundamental a fost bunicul ei, Paul Rosenberg, colecționar celebru de artă, de tablouri valoroase pictate de nume din primul top. Este interesantă și incitantă povestea lui Rosenberg și a tablourilor lui, strategia de supreviețuire în fața naziștilor și iscusința cu care și-a pus la adăpost averea. Dar și lumea care s-a învîrtit pe strada unde a locuit și a avut afacerea, întîlnirile, misterul și intuiția supraviețurii în fața fascismului și a invaziei Paris-ului.

În 2018, tot la Paris fiind pentru două spectacole, cineva mi-a spus de premiera cu Adio, domnule Haffmann de la Teatrul „Petit Montparnasse“. Înghesuită ca întotdeauna cu timpul și neavînd bilet, am beneficiat de gestul unui amic care mi-a facilitat intrarea la o reprezentație. Am prins partea finală. Piesa lui Jean-Philippe Daguerre a ajuns repede în mîna regizorului Felix Alexa, care, în perioada asta tîmpită de pandemie, a început să o lucreze la Teatrul Național din București, în traducerea minunată și subtilă a lui Vlad Russo. Sînt legături care se țes, de multe ori în subconștient, iar desenul lor iese la suprafață și pune în valoare relații prețioase poate cînd privirea ta este întoarsă spre alte zări. Mai sus am amintit cîteva fire care fac parte din țesătura la care privesc azi.

Am un respect enorm față de artiștii care s-au străduit, unii au și reușit, să lucreze. Să-și facă profesiunea. Cu sau fără spaime, în acest timp al fricii, al necunoscutelor, al interdicțiilor. Sînt artiști de aici sau din lume care, mai bine de un an, n-au putut să facă nimic. Unii au clacat psihic, alții s-au trezit șomeri și victime directe ale îngenunchierii culturii. Nu îmi este clar dacă s-a terminat pandemia. Nu mă uit la televizor, nu urmăresc știri, statistici, comentarii. Viața, pentru mine, a devenit azi. Acum. Neobișnuit pentru cum am trăit și în ce ritm. Filosofic, s-ar putea spune că am urcat spiritual. Paradoxal, însă, am fost fericită ani și ani cînd nici nu știam prea bine unde sînt, la ce hotel, în ce oraș, în ce țară, în ce gară. A fost sensul existenței mele. În ciuda risipirii de sine de care am fost conștientă. Dar nu m-am oprit mai deloc din goana asta și ca să nu meditez, că să nu dau nas în nas cu mine însămi. Știu, ca toți ceilalți, că niciun spectator nu s-a îmbolnăvit în perioadele cînd teatrele au funcționat, puțin, în interior sau în spații libere. Totuși, au fost închise. Și așa au rămas. Mult. Prea multă vreme. Simt, tot mai tare, că efectele suspendării culturii de pe fața pămîntului vor fi enorme. Acum, cînd se joacă cvasi normal în sălile de teatru, respectînd toate condițiile sanitare, bucuria mea este imensă. Merg, din nou, aproape în fiecare seară, la teatru, la concerte, la expoziții. Sînt solidară cu toți artiștii care se străduiesc din răsputeri să creeze iluzii nu doar pe scenă, ci și în realitate. Iluzia că, fie și pentru o seară, totul este normal.

Am văzut Adio, domnule Haff mann la primele reprezentații, cu publicul plătitor. Cel mai bun. Poate și pentru că s-a repetat în pandemie, timpul a fost îngăduitor cu detalii, cu anumite trasee precise, structurate de regizor, cu acea atmosferă care leagă o trupă. Toate astea se văd în spectacol. Cred în intervalul repetițiilor. Fundamental. Mai ales pentru cei care parcurg acest moment. Este cel mai bogat, deschis pentru lumea profundă a actorului, a regizorului, scenografului, a echipei. Poate că graba unui program, firesc, sufocă ceva din umanul despre care este vorba în teatru, ca fenomen al umanității. Alteori, apare calvarul cînd se trage oarecum în gol. Pentru trupa de la Adio, domnule Haffmann, mă gîndesc că lunile de repetiție i-au lăsat să se descopere. Să se cunoască. Altfel. Chiar dacă nu lucrează, unii dintre ei, pentru prima oară împreună. Starea asta este pe undeva pe dedesubt, printre replici, printre complicități, în felul în care se susțin pe scenă.

După mine, piesa aruncă cîteva idei esențiale pentru structura ei – frica, care poate fi privită și analizată concret acum, și din altă perspectivă dramatică – compromisul și iubirea. Teme tari. Totuși, mi se pare că autorul nu le gestionează pe măsura mizei pe care o are fiecare. Nu doar teoretic. Un fir de aici se strecoară în spectacol. Poate inevitabil, poate că nu. Povestea de pe scenă este una concretă, ca și relațiile dintre personaje. Cel de-Al Doilea Război Mondial, ocuparea Paris-ului, arestarea și exproprierea evreilor, mișcarea de rezistența a francezilor, una dintre cele mai serioase și de anvergură. Efectul distrucției la nivelul societății este vizibil pînă la comunitățile mici, pînă la mecanismele unei familii. De pe o zi pe cealaltă, domnul Joseph Haffmann devine, din proprietarul unei mici afaceri cu bijuterii, „angajatul“ angajatului său, care preia totul, iar el ar rămîne ascuns în subsolul casei, după ce familia a fost scoasă din Paris. Condiția pe care o pune Pierre Vigneau ca să accepte tîrgul și pericolul lui este una grea. Stranie. Derutantă. Șocantă. Domnul Haffmann trebuie să facă dragostea cu soția lui Vigneau, Isabelle. Vigneau este steril, iar domnul Haffmann, vorba aceea, are mulți copilași. Propunerea este clară, fără echivoc, fără consultarea soției. Este nenegociabilă. Mie asta mi se pare esența piesei. De la care pleacă totul. Și discuția despre cîtă frică și cam cît curaj au personajele, care anume, definirea compromisului pe multe planuri – familial, uman, social – imaginea Paris-ului ocupat văzut din situația încîlcită și sufocantă a familiei Vigneau, cam ce mai înseamnă libertatea, tăcerea, viața și moartea, ascunderea unui evreu cu un tablou la purtător, pînă unde merge un tip de compromis sau altul. Moartea este pretutindeni în jur și Vigneau luptă, cel puțin bizar, ca să se nască un copil, pe care el îl va crește ca tată. Luptă cu orice preț, și ce preț, ca să vină viața în familia lui. Există iubire? Pierre Vigneau își iubește soția? Dar ea pe el? Dincolo de împreunarea fizică, Joseph și Isabelle simt mai mult unul pentru celălalt? Temele astea m-au interesat enorm. Acolo este cheia. Și o mare solicitare pentru cei trei actori protagoniști. Acolo, masculinul și femininul își scot așii la vedere. Sau nu pot să o facă. Acolo țîșnesc orgolii, repede înăbușite. Un chin, repet, straniu, pentru ca viața să poată merge mai departe. Cu încă o femeie ce devine mamă, cu încă un bărbat ce devine tată.

din punctul meu de vedere, tema asta cu iubirea, care mi se pare cea mai puternică din text, cît, dacă și cum există ea în condițiile astea, cu acest ménage à trois la vedere, deci cu partea de mare sensibilitate, de fragilitate, de vulnerabilitate, a fost înghețată de Felix Alexa. De aceea, nu știu să răspund la întrebările care m-au frămîntat. Și după spectacol. Isabelle este doar o casnică. Se învîrte nu cu rost întotdeauna, pune masa și o strînge. Ca un robot. Feminitatea îi este anulată. Curaj sau afecțiune față de Haffmann? Vigneau este maestrul de ceremonii. Un fel de voyeurist. Scenele de tandrețe, de senzualitate între un bărbat și o femeie, soț și soție, tineri, sînt abia, abia schițate. Vag de tot. Haffmann se întîlnește cu Isabelle o dată pe lună, cînd ea are ovulație. În schema asta, personajele își diluează identitatea, iar actorii se pare că joacă cu frîna emoțională trasă. În spațiul camerei lui Haffmann, la subsol, doar acolo, vezi gesturi mici, temătoare, dar reciproce, de tandrețe, de grijă. Doar acolo. Cu Vigneau-Potocean „suspendat“ undeva, eliberîndu-și frustrarea, furia, nu știu, în pașii unui step, pașii unui dans erotic, în absența partenerei. Asta este o scenă de neuitat și cred că este amprenta spectacolului.

Tensiunea spectacolului vine mai degrabă din repetitivitatea anumitor mișcări, anumitor trasee pe care merg personajele, dintr-un soi de mecanism creat de regizor. Perfect creat. Dar exterior. Rece. Emoția este și ea indusă prin această construcție matematică, precisă, minuțioasă, perfect riguroasă, dar nu din relațiile propriu-zise. O singură scenă încălzește totul. Și prin forța ei, și prin forța celor trei protagoniști, Alexandru Potocean, Pierre Vigneau, Richard Bovnoczki, Joseph Haffmann și Alexandra Sălceanu, Isabelle Vigneau. De cîte ori se repetă, îți taie respirația. Dimensiunea ei are umanitate, durere, neputință, disperare, revoltă, supunere, are anvergură, plasticitate, fizică, vizuală, pune minunat în valoare, și altfel, în alte registre, actori extraodinari ca Alexandru Potocean, matur, foarte exact, foarte puternic, ca Richard Bovnoczki, sensibilitatea lui specială, felul în care controlează o situație emoțională delicată, complicată, cu mijloace minimaliste fără greș. În această scenă este foarte clar și tulburător personajul Isabelle al Alexandrei Sălceanu. Nu mi-e limpede de ce este redus ca importanța și ca impact cuplul Abetz. Otto Abetz a fost Ambasadorul Germaniei la Paris în timpul războiului, sînt cunoscute faptele lui, cinismul, însușirea multor tablouri valoroase, aranjamentele pe care le-a făcut, teroarea. Andrei Finți este condus să joace un personaj foarte șters. Iar Emilia Popescu, Suzanne Abetz, franțuzoaica trădătoare, de fapt, măritată cu un nazist, deloc străină de ororile dirijate de soț, de crimele naziștilor, este mai degrabă o femeie gurmandă, superficială. Nu-mi dau seama. Cuplul acesta, care apare la sfîrșit, cred că are mai multă carne și ceva diabolic, de fapt, împachetat pe scenă de regizor doar în absenteism și frivolitate.

Felix Alexa a optat pentru soluția unui spectacol rece. Abordarea unui tip de expresionsim german, în linii drepte, cu jonglaj de spații din planurile create de scenografa Andrada Chiriac, cu ecleraj tulburător, cu acea repetitivitate exactă, care irită, angoasează, apasă, cu o mașinărie scenică eclectică, care devine un limbaj în sine. Își susține impecabil opțiunea.

Întrebările mele rămîn și ele. Despre curaj, despre frică și, mai ales, despre iubire.

Oare Anne Sinclair l-a iubit pe Strauss-Kahn?