Mircea Bochiș la L’Harmattan

Mircea Bochiș este genul de artist pentru care liniștea atelierului său nu a fost niciodată suficientă. Deși pare greu de crezut pentru cineva care trăiește într-un loc aparent retras din agitația cotidiană, așa cum este Baia Sprie, el a avut în permanență nevoie de provocări pentru a-și susține combustia internă. Ființa lui trebuie să fie cât mai diversă, pentru a nu se plictisi, motiv pentru care lucrează cu dezinvoltură în medii diverse de la cele clasice precum pictura, grafica sau sculptura la cele actuale: mail-art, film experimental, sau orice formă de expresie artistică care să-i genereze o fluidizare a granițelor dintre arte. Este un scop sau, mai exact, un sens pentru care a militat întotdeauna, fără a produce însă un manifest teoretic explicit, care să-i sintetizeze tentația pentru flexibilizarea genurilor artistice.

Ecoul strădaniei sale s-a materializat, la nivel internațional, acum câțiva ani când, într-o prestigioasă editură franceză, L’Harmattan, specializată în studii universitare, a apărut o interesantă lucrare de cercetare a operei sale picturale, realizată de lingvista franceză Marcienne Martin, intitulată La nomination dans lart Étude des oeuvres de Mircea Bochiș, peintre et sculpteur. Studiul consistent al profesoarei Marcienne Martin se concentrează pe ideea că denumirea unei lucrări, titlul la care s-a gândit autorul, devine împreună cu lucrarea o formă de creație. Analizând individual, din această perspectivă structuralistă o sută de picturi ale sale, ordonate pe cicluri, autoarea își concentrează discursul pe relația, întotdeauna ofertantă din perspectivă literară, aceea dintre imagine și cuvânt, dar și dintre cele două sensibilități creatoare: a sa și a artistului. Este interesant cum în ciclul intitulat Mur (Zid) spiritul rafinat și pudic al omului de știință din patria lui Voltaire se raportează doar la istoria milenară a graffitty-ului ca formă a sincerității. Ea invocă construcții universal cunoscute ca Marele zid chinezesc, Zidul plângerii sau cel al Berlinului, evitând discret să se refere la cele cinci lucrări prezentate, trei dintre ele purtând în mod explicit titlul pictat cu majuscule chiar pe lucrare (una dintre acestea conține în mod deslușit doar inscripția supradimensionată: „Bochiș este o pulă“). Dacă depășim pudoarea și facem un exercițiu de memorie amintindu-ne că noi, românii, am avut chiar o revistă cu acest nume, limbajul frust nu mai pare la fel de barbar. Pentru un mediu rafinat însă, expresiile de acest fel trebuie livrate mai „cu perdea“, într-un ambalaj cu trimiteri culturale. Acest tip de înscrisuri brutale fiind însă extrem de rare în creația lui, autoarea reușește în ansamblu să rezoneze la nivel de sensibilitate cu artistul, argumentându-și convingător ideea. În mod curent pictorul Mircea Bochiș abordează subiecte „soft“ care relaționează bine la nivel de imagine, dar mai ales de titlu, cu tipul de analiză propus de autoare, producția lui picturală fiind construită pe forme artistice estetizante, în care apetitul pentru modernitate evită totuși un discurs tranșant. Cele 19 cicluri/capitole în care sunt conturate o sută de lucrări au titluri generice care, în sensul propus de autoare, încearcă să demonstreze relația organică a celor două spații de creație, imaginea și cuvânt. Poate concluzia la acest prim volum sună cam prețios, însă așa am înțeles eu demonstrația propusă de profesoara Marcienne Martin, cu privire la opera lui Mircea Bochiș.

Un alt studiu, publicat recent (2020) de Mircea Bochiș împreună cu Marcienne Martin, tot la L’Harmattan, Un brève histoire du sens. Pratiques artistiques de la production de sens își propune să clarifice conceptul de „sens“ înțeles din perspectiva practicii artistice și sociale. Împărțit în două părți, prima parte a volumului este scrisă de Mircea Bochiș, Le sens donné a l’oeuvre dart, oferind viziunea sa asupra artei. Este de fapt o propunere de a înțelege complexitatea creației din perspective multiple. Artistul își argumentează demersul prezentând, în paralel, o serie din lucrările sale împreună cu poemele Biancăi Vișan, care au avut ca sursă de inspirație piesele respective. Cele două forme de expresie creatoare se potențează reciproc, dar ele pot exista și individual sau în alte combinații. Concepute sub forma unor scrisori ilustrate „lettres-poemele“ rezultatele configurează o creație comună cu doi autori care, la rândul lor, devin sursă pentru filme experimentale sau cărți de artist.

Cea de-a doua parte, Quand nommer se traduit par de tropes, masque, tabou, interdit, déni de la réalité ou silance … este realizată de Marcienne Martin sub forma unor capitole, în cadrul cărora lingvista încearcă să elucidez o serie de aspecte legate de complexitatea semantică a relației dintre imagine artistică, imagine filmică și cuvânt. Toate aceste forme de expresie sunt privite în cadrul larg al societății contemporane, a noilor tipuri de relații pe care internetul le-a indus și impus la nivel global, împreună cu limba engleză, a cărei supremație modifică însăși relația esențială dintre limba națională și populația care o vorbește. În esență, studiile celor doi autori relevă două discursuri actuale asupra globalizării: unul din perspectivă artistică, cunoscut fiind faptul că arta a avut întotdeauna această disponibilitate și celălalt din perspectivă semantică.

Parcurgând cele două volume, în pofida unei lecturi dificile chiar și pentru profesioniști ai domeniului, cred totuși că ele reușesc să devoaleze doar într-un sens limitat adevărul creației sale, abordat din perspectiva unui tipar structuralist. Privit univoc, sensul creației sale, așa cum îl înțeleg/ percep eu, este cu mult mai complex pentru a putea fi cuprins într-o formă fixă, oricât de elaborată ar fi aceasta. Ea rămâne un simplu tipar, fie el rigid sau lax, care va funcționa doar pe un singur palier de receptare. Într-o lume care caută cu orice preț modernitatea cea mai recentă, Mircea Bochiș o face natural căutându-se numai pe sine. Într-unul dintre cele mai cuprinzătoare texte scrise despre el, în anii ’80, regretatul Mihai Ispir afirma: „Inteligența lui artistică, fermecătoare, nu anihilează substanța vie a reprezentării și nu îndepărtează privitorul prin exces de cerebralitate.“ Intuind în final că: „ Discret problematizată prin jocul fin între ceea ce se vede și ceea ce este, arta lui Mircea Bochiș se anunță drept una dintre cele mai originale prezențe plastice afirmate la noi.“ Acum, după mai bine de trei decenii, conectat la noua realitate, el își concepe la fel fiecare construcție vizuală care este în egală măsură și o deconstrucție, artistul topindu-și creația în propriul său model. Faptul că practică diverse forme de expresie vizuală: pictură, video, mail art ș.a. nu o face pentru a se racorda unui timp și tip de manifestare, ci doar pentru a rămâne el însuși. De aceea cred că Mircea Bochiș este prea stilat ca să fie considerat un artist avangardist și prea intuitiv ca să fie considerat doar un pictor. Mircea Bochiș este Mircea Bochiș.