I-a înghițit pădurea

Pe regizoarea mexicană Yulene Olaizola am cunoscut-o la Cluj cu ocazia primului său film, Shakespeare colț cu Victor Hugo, un documentar pentru care a primit Marele Premiu de la TIFF din acel an. Am fost entuziasmat de filmul ei, care reușea să aducă în prim plan un personaj misterios din viața familiei sale, un dandy fermecător, posibil ucigaș în serie. Ceva din realismul magic, din ficțiune pătrundea în documentarul Yulenei, ori tocmai acest amestec era atracția, personajul existase, fascinase și dispăruse. Între timp, regizoarea a scos mai multe filme, iar acesta din urmă corespunde cumva primului, fiind o ficțiune asumată care pornește însă de la un real construit cu atenție. Povestea se desfășoară undeva în 1920, în jungla dintre Hondurasul britanic, actualul Belize și Mexic, iar regizoarea alege să o spună nu de la început, ci pe firul ei. Două femei îmbrăcate în alb, ceea ce va duce la confuzia cu personalul medical, însoțite de un bărbat de culoare în vârstă, străbat jungla fugind de un urmăritor care-și arată chipul, un bărbat alb, interpretat de Dale Carley, proprietar de terenuri care exploatează arborii de cauciuc, o industrie brutală, perimată astăzi ca și cea a spermanțetului. Agnes (Indira Rubie Andrewin), care ar fi putut deveni soția acestui bărbat, a ales în schimb o libertate primejdioasă în opoziție cu lecția de viață pe care i-o predă însoțitoarea sa: bărbaților trebuie să le oferi iluzia supunerii pentru ca ulterior să preiei controlul asupra lor. Feminitatea devine una dintre temele principale ale filmului, o feminitate fragilă și încărcată de puteri, ocrotitoare și amenințătoare în același timp. O voce a unui narator invizibil, niciodată camera nu cade pe el, acompaniază firul epic, devenind expresia unei meditații asupra raportului dintre om și natură, dintre bărbat și femeie. Natura dobândește treptat chipul unei creaturi mitice, Xtabay, un demon feminin al folclorului mayan, demon care atrage bărbații în mrejele lui pentru a-i ucide. Există această personificare a seducției pe care jungla o exercită deopotrivă asupra neoconchistadorului alb, englez sau mexican, cât și asupra nativilor. Într-adevăr, nu avem în film alte decoruri decât cele ale junglei, nimic care să amintească de oraș, nimic care să certifice civilizația, pretutindeni jungla se adună în jurul personajelor. Trebuie spus că ea nu are nimic amenințător, nici faunistic, nici vegetal, animalele care o populează sunt la ele acasă, un fel de letargie vegetală ascunde această vitalitate primară a tot ce crește și moare după ritmuri ancestrale.

Mexicanii sunt familiarizați cu spaniolii și englezii pentru care lucrează, se vorbește engleză, spaniolă și în dialect mayan.

Agnes, însoțitoarea sa și ghidul lor sunt ajunși din urmă de către acest bărbat însoțit la rândul său de oameni înarmați, ea se alege cu o rană ușoară, în schimb, ceilalți mor împușcați. Este găsită de o bandă de mexicani, chicleros, cum sunt numiți cei care exploatează arborii de cauciuc, al căror lider, Ausencio (Gilberto Barraza), o transformă în prizoniera lor, oferindu-i și protecție în același timp. În foarte scurt timp, acest protectorat se va schimba și Ausencio nu va ezita să o violeze, fără a întâmpina nicio rezistență. Jungla suspendă orice lege morală, cel puternic ia ceea ce poate lua, cauciucul, bunurile altora, viețile altora etc., cei răi supraviețuiesc uneori, cei buni mor adesea. Tânăra femeie își manifestă tot mai subliniat senzualitatea, în supunerea ei, însă se manifestă tot mai pregnant o notă neliniștitoare. În preajma ei toți acești bărbați încep să viseze, dorința unora este explicită, a altora camuflată, dar femeia intră ca o otravă în ființa lor. Inițial, Agnes îi precizase prietenei ei faptul că este altfel, că nu acceptă să se pună la dispoziția unui bărbat, iar riscurile pe care și le-a asumat fugind par să-i întărească afirmațiile. Acest credo este lăsat în urmă, pentru că asistăm la o transformare subtilă a ei, ca și cum jungla ar fi făcut-o conștientă de puterile de care dispune, de feminitatea ei, scoțând la suprafață ceva de adâncime care se află dincolo de civilizație, ceva primar, venit din noaptea timpului. Schimburile de priviri, un zâmbet abia schițat, dezinvoltura cu care-și poartă frumusețea în ciuda captivității, o anumită demnitate feminină care nu are nimic de-a face cu educația, toate acestea vorbesc despre o metamorfoză. Iar cei care o ating sau se apropie de ea mor unul câte unul, fie că este vorba despre un accident, fie că este vorba despre o crimă, fie în mod misterios. Camera insistă asupra mișcărilor acestor bărbați, dar ceea ce este remarcabil în filmul Yulenei este ceea ce surprinde pe chipurile acestor bărbați, numeroase grosplanuri surprind tristețea meditativă, dorința, apăsarea, resemnarea, frica. Sau mai precis, nuanțe ale acestor emoții care dansează pe aceste chipuri, ca umbrele pe care focul le proiectează asupra celor ce-i stau jur-împrejur noaptea. Colectarea acelei rășini din care se fabrică guma – procedeul este aproape etnografic evidențiat – și care necesită un sistem de caroiaje în scoarța copacului făcut să sângereze ne proiectează într-o lume de penumbră, într-o istorie pe care jungla a înghițit-o așa cum a făcut-o cu primii conchistadori. Yulene nu exploatează dintr-o perspectivă postcolonială tema filmului, omul alb în mod evident nemilos vs nativul bun și generos, deși cruzimea „stăpânului“ este invocată de un episod atroce, nu știm dacă real, cel al unor insubordonați pe care i-ar fi lăsat să fie devorați de furnici. Ausencio le propune celor pe care-i conduce să livreze guma unui alt cumpărator, să întemeieze un comerț pe cont propriu, lăcomie intensificată de prezența femeii. Moartea este o prezență aproape firească, cadavrele care se descompun, pe lângă care se învârt jaguarii și caimanii reprezintă o priveliște obișnuită. Jungla își cere drepturile, absoarbe totul în matca ei, își lasă seva să picure în recipientele acestor chicleros, dar la rândul ei, le suge seva, îi dizolvă lent în îmbrățișarea ei umidă, le întunecă mințile, le trezește instinctele primare, îi consumă. Feminitatea ei devoratoare pare să se încarneze în Agnes –Xtabay, pe care unul dintre acești mexicani o vede ca având un picior de găină și unul de catâr. În final, imagine bântuitoare, ea apare din apele mâloase pentru a-l duce cu ea, în adâncuri, pe bolnavul lăsat în urmă, unde moartea pe care o dă are ceva matern, dintr-un ultim legănat. Filmul Yulenei Olaizola are ceva dintr-un poem de imagini, derulat cu lentoare hipnotică, epicul este neconcludent, periferic, modest. Regizoarea este interesată de emoții, de stări, de chipuri, de imagini peste care curge un alt poem, cel pe care naratorul îl spune cu o voce incantatorie pe alocuri, precum în La hotarul dintre viață și moarte (1998) al lui Terrence Malick. Prezența copleșitoare a junglei, seducția ei generează acest poem care are o voce masculină și frumusețea delicată și neliniștitoare a feminității.