Parisul scriitorilor. Baudelaire și Piața Noului Carusel – un detaliu de urbanistică și istorie literară

Ediția din 1857 a Florilor Răului, publicată de editorul Poulet-Malassis, a făcut obiectul unui proces de tristă faimă. În urma acestuia, în afară de amenzile impuse de verdict (300 de franci autorul, 100 editorul) și de plata de către împricinați a cheltuielilor de judecată, suprimarea, sub pretextul că aduceau atingere moralei publice, unui număr de șase poeme din edițiile ulterioare avea să fie cea mai dureroasă pentru Baudelaire. Ediția a doua din 1861 va înlocui poemele condamnate cu 32 de texte inedite, între care se distinge un capitol nou, Tablouri pariziene. Printre poemele acestei secțiuni, Lebăda ocupă un loc aparte: adevărată capodoperă de artă romantică, dar nu în sensul unei retorici sforăitoare, Le Cygne este un poem despre melancolie, despre exil și inadaptare, despre cei înfrânți și eșuați într-o existență fără culoare și fără rost (neavând posibilitatea de a reproduce textul, o relectură integrală se impune). Poemul îi este dedicat lui Victor Hugo, care la data respectivă, din motive politice, se afla în exil la Guernesay, una din insulele anglo-normande, de unde putea urmări îndeaproape evoluțiile din Franța, chiar dacă de pe faleză abia dacă se zărește Carteret.

O particularitate a poeziei lui Baudelaire este recursul frecvent la alegorie, procedeu rar întâlnit în discursul poetic al secolului al XIX-lea. Le Cygne începe cu o imagine de acest tip, cea a Andromacăi, figură legendară a războiului troian care, în captivitate fiind, își plânge propria soartă, dar și pe Hector, ucis în luptă de Achile „cel iute de picior“, după cum recomandă Flaubert în Dictionnaire des idées reçues, pentru a arăta că vorbitorul, oricare ar fi el, cunoaște bine poemele homerice. Imaginea este tipică pentru reprezentarea melancoliei: personajul își ține capul înclinat, sprijinit pe mână, iar lacrimile pe care le varsă alcătuiesc un „râu sărac“ în care se oglindește chipu-i plâns. Este un caz de melancolie în fața oglinzii, temă prezentă în câteva rânduri în poemele lui Baudelaire. Cea de-a doua figură alegorică este lebăda – un cygne qui s’était évadé de sa cage, spune poetul – întâlnită pe locul unde odinioară se afla o menajerie. Ne aflăm în piața noului Carrousel, pe un teren unde proiectul de urbanism al baronului Hausmann face prăpăd. Parisul va deveni un imens șantier, se va construi peste tot, iar acest vechi cartier cuprins între aripile Luvrului, care până la 1850 era integrat palatului, este destinat demolării. În acest teritoriu ostil, haotic, fragmentat, Baudelaire întâlnește lebăda scăpată din cușcă, iar aceasta îi apare ca un simbol al înstrăinării, al exilului și al inadaptării. Nu mai recunoaște orașul pe care îl știa, Parisul se transformă prea repede, mai repede decât o inimă de muritor poet. Singură melancolia este un partener fidel, numai ea rămâne neschimbată.

Acestea fiind spuse, o întrebare legitimă se impune: cum se face că în acest loc se afla o menajerie? Ce funcție îndeplinea acest mini-cartier, cuprins pare-se între aripile de sud și de est ale Luvrului? Dacă aruncăm o privire atentă asupra comentariilor consacrate acestui poem, vom observa că nu găsim suficiente repere pentru a răspunde la întrebările de mai sus. Una din analizele celebre este cea consacrată de Jean Starobinski, în volumul La mélancolie au miroir. Trois lectures de Baudelaire1. Desigur, este vorba despre reprezentarea melancoliei ca figură aplecată, pornind de la imaginea Andromacăi, prin care debutează poemul. Nimic nu permite totuși o lămurire a împrejurărilor în care cea de-a doua figură, a lebedei, își face apariția, bineînțeles în afară de „menajerie“ și de „cușca“ din care ea evadase. Numai contextul imediat este evocat, cel al șantierului, adică al unei dezordini pe cale de a se constitui într-o nouă structură urbană. Această figură este de asemenea o emblemă a melancoliei, sensul ei fiind mai adânc legat de dezrădăcinare, pribegie, inadecvare.

În ediția Operelor complete stabilită de Claude Pichois2, aflăm că acest cartier a existat până în anul 1849. Nu este însă dată nicio informație asupra menajeriei care ar fi existat aici. Se spune doar că imobilele cam decrepite erau locuite de „artiști“, probabil de pictori.

Jean Prévost3 nu face nicio mențiune asupra cartierului, și la fel Pierre Citron, în monumentala lucrare La poésie de Paris dans la littérature française de Rousseau à Baudelaire4, unde Le Cygne este totuși menționat în mai multe rânduri.

Deși a petrecut zece ani la Biblioteca Națională a Franței explorând diferite mărturii despre Parisul secolului al XIX-lea, Walter Benjamin nu a adus informații despre acest cartier. Miile de fragmente culese din literatura epocii, cu comentariile aferente, au fost reunite, împreună cu cele două versiuni ale conferinței Paris, capitale du XIXe siècle, într-un impunător volum sub același titlu5. W. Benjamin nu face însă referiri amănunțite asupra poemului Le Cygne. De altfel, eseurile lui Benjamin despre Baudelaire au fost adunate într-un volum sub titlul Charles Baudelaire. Un poète lyrique à l’apogée du capitalisme6, dar nici aici nu găsim, în afară de câteva referiri la Le Cygne, vreo analiză care să menționeze contextul urbanistic al Caruselului.

Singurul autor care a consacrat poemului sus-amintit o analiză amănunțită este Karlheinz Stierle, într-o carte despre Parisul secolelor XVIII-XIX7, în care Baudelaire ocupă un loc preponderent. Baudelaire este de altfel autorul cu care se termină acest vast studiu prefațat de Jean Starobinski. Aflăm astfel ce se întâmpla în acest cartier pe la mijlocul secolului. Stierle îl citează pe Charles Monselet care, în Les ruines de Paris8, oferă o descriere amănunțită a cartierului. Aici se ținea un talcioc în care erau vândute picturi de mâna a doua, dar și vietăți de tot soiul: câini de vânătoare, bufnițe, șoareci albi, vulpi, corbi și mai ales lebede melancolice închise în cuști de lemn. Misterul este astfel dezlegat: lebăda întâlnită de poet, scăpată din cușcă, provenea din acest târg. Nu știm cu ce frecvență era el organizat, în orice caz nu a trecut neobservat din moment ce alți scriitori ai epocii l-au menționat, între care Alfred Delvau, prieten cu Baudelaire.

Printre numeroasele cărți publicate de Delvau, câteva sunt despre Paris. Între acestea din urmă, Les dessous de Paris9 cuprinde într-unul din capitole o descriere (pe care Stierle nu o citează) a cartierului Carrousel înainte de demolare. Ceea ce-l atrage pe autor în acest loc est un soi de dezordine urbană, oferită de animația târgului de animale, care se află peste tot și care fac un vacarm aiuritor: „Se vedeau aici stoluri de oribile păsări clevetitoare, obraznice și obscene numite papagali, care sunt bucuria persoanelor vârstnice și a călugărițelor tinere… Se pare că în fiecare an patru din cele cinci sau șase continente se cotizau pentru a trimite în această piață“ un număr considerabil de diferite specii. „Se găseau aici rozătoare din America de Sud, iepuri de casă, țestoase, șerpi mai mult sau mai puțin constrictori, lebede mai mult sau mai puțin din Norvegia, ibiși mai mult sau mai puțin din Egipt, lupi mai mult sau mai puțin din Guévaudan…“10 Ne explicăm acum de ce una din atracțiile turistice ale Parisului contemporan era piața de păsări și animale situată nu departe de Luvru, pe Quai de la Mégisserie, dispărută de curând din motive de ecologie și de empatie cu orice viețuitoare.

Lebăda din poemul lui Baudelaire nu este prin urmare un produs al imaginației, ci rezultatul unei întâlniri reale, învestită cu funcție alegorică pentru a desemna melancolia: inadaptarea la un mediu ostil, înstrăinarea ființei de lumea care o înconjoară. Poate că ar trebui adăugat că numele cartierului provine de la un eveniment petrecut sub Ludovic al XIV-lea, care în 1662 a organizat pe acest loc o somptuoasă festivitate pentru a celebra nașterea primului său copil11. Caruselul a făcut parte din acest eveniment, petrecut în data de 5-6 iunie. Se pare că monarhul s-ar fi costumat în împărat roman pentru a apărea într-o trupă de cavaleri (quadrille), sub privirile viitoarei ducese de la Vallière, care de câteva săptămâni se bucura de toate favorurile Regelui Soare…

____________________

1 Julliard, 1989, p. 47-78.

2 Gallimard, «Bibliothèque de la Pléiade», 1975, vol. I, p. 1003-1009.

3 Baudelaire, Mercure de France, 1964.

4 Ed. de Minuit, 1961 (2 vol).

5 Ed. du Cerf, 1989.

6 Ed. Payot, 1979.

7 La capitale des signes. Paris et son discours, Ed. de la M.S.H., 2003.

8 Bruxelles, Office de Publicité, 1857, vol. I, p. 98-100.

9 1860, republicat de Ed. Lurlure, Caen, 2017.

10 Ibidem, p. 207-208.

11 Jacques Hillairet, Evocation du vieux Paris, I. Le coeur de Paris, Minuit, 1952, p. 403.