False mituri despre traducere

Un foarte interesant număr al revistei belgiene Equivalences, recent apărut, are o temă surprinzătoare și anume demitizarea traductologiei, într-o epocă în care traductologia pare să fi câștigat autoritate și recunoaștere depline. De fapt, este vorba despre deformarea și distorsionarea unor idei din traductologie, un fel de false meme, care au condus la nașterea unor mituri greu de confirmat prin textele de la care ele se revendică.

Cronologic privind lucrurile, șirul de „anamorfoze“ începe cu ideea de traducere literală a Bibliei la Sfântul Ieronim, care circulă de ani buni în variante simplificate și ajustate și terminând cu sensul ritmului la Meschonnic. Tot aici intră și pseudo-mituri despre Școala din Bagdad, legenda modernă despre Școala traducătorilor din Toledo, o altă privire despre misiunea traducătorului în teoria și în practica lui Walter Ben jamin, limitarea la ideea de echi va lență a teoriei lui Nida, traductologia rusă și valoarea ei reală sau privirea retrospectivă despre teoria și modelul interpretativ.

Inițiativa și coordonarea volumului revin unor reputați traductologi belgieni, Christian Balliu, cunoscut is toric al traducerii prin lucrări memorabile ca aceea despre traducătorii trans ­parenți în epoca clasică sau aceea despre Georges Mounin și Françoise Wuil mart, specialistă în teoria și practica traducerii, cu studii deosebite despre metodologiile conștiente și incon ști ente ale traducătorului literar sau despre tipologia acestuia.

Cei doi cercetători au socotit că a cincizecea aniversare a revistei Equi valences merita o temă singulară și de mare amploare ca demitizarea traductologiei prinsă în capcana unor false mituri.

Christian Balliu se apleacă în studiul inaugural asupra unei probleme mai rar discutate în legătură cu Sfântul Ieronim și ideile lui despre traducere și anume cea pe care el o formulează în termenii de hebraica veritas, care l-a preocupat îndeosebi pe patronul traducătorilor. Rezumând foarte mult, am putea spune că traducătorul Vulgatei încarnează voința de a traduce Biblia în latină, plecând de la textul ebraic și nu de la versiunea în greacă Septanta, care se bucură însă de o mare influență în secolul al IV-lea în Im periul bizantin. Dorința de a ajunge la sursă, ab origine, îl determină pe Sfânt, retras în deșert, să învețe ebraica, cu mult efort și mari dificultăți, în ședințe nocturne, împreună cu Bar Anina. Scrutând cu atenție textele latine prin care Sfântul Ieronim își explică și ar gumentează strategiile traductive, istoricul traducerilor pune în lumină citate care vorbesc clar despre recursul la ambele strategii, ad sensum și ad litteram, fie alternându-le, fie combinându-le.

Balliu explorează și activitatea de comparare întreprinsă de Ieronim între textul original al Bibliei, în ebraică, și cel al Septantei, tradus în greacă, pentru a vedea unde apar dife ren țele, care sunt adjoncțiunile, nuanțele noi, co no tațiile din cultura în care versiunea este integrată.

După o fină analiză a retoricii ebraice – cuprinzând, între altele, merismul, parataxa, chiasmul, care îl interesau în special pe traducătorul Vulgatei, cercetătorul belgian ajunge la concluzia că gândirea ieronimică este una polifonică și subtilă, uneori contradictorie, per mițând strategii nuanțate, diferite de-a lungul textului tradus și nu doar simpla literalitate care i se atribuie adeseori pe nedrept.

În același spirit de demitizare și de corectare a unor false meme, Marc Delaunay, cercetător și profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, demontează ideea că celebra prefață a lui Walter Benjamin la traducerea Poemelor în proză de Baudelaire, expune norme și principii de traducere, puse în practică în versiunea germană a textului baudelairian.

În urma relecturii textului lui Benjamin, plasat în contextul corespondenței acestuia cu editorul său, Delaunay constată că filosoful și traducătorul german scrie aici despre traducere, doar continuând o reflecție despre limbaj începută în 1916, o adevărată metafizică a limbajului, care integrează și o metafizică a traducerii. În ce măsură traducerea este făcută doar pentru cei care nu înțeleg originalul rămâne o problemă de discutat. La fel de problematică se dovedește ideea unui „limbaj pur“, captiv în original, eliberat de mari traducători ca Luther, Voss, Hölderlin sau George în versiunile lor. Acestea riscă însă să facă din nou captiv limbajul pur, fiindcă o traducere nu este, la rândul ei, tradusă, iar o retraducere pornește tot de la original.

Și această frumoasă ideea a lui Benjamin despre traducerea care prelungește viața originalului este pusă sub semnul întrebării, dacă este privită prin prisma limbajului pur. Oricum, excesul teoretic în jurul acestei idei, despre care vorbea și Charles Le blanc în Complexul lui Hermes, nu își găsește transpunerea în traducerea textului baudelairian și pentru Delaunay prefața lui Benjamin nu poate în niciun caz să servească de prescripție metodologică în practica traductivă.

Françoise Wuilmart încearcă prin articolul despre sensul ritmului la Henri Meschonnic, să repună în drepturi noțiunea de ritm, esențială în poetica facerii traducătoare meschoniciene. Ea corectează astfel o memă care vede în ritmul poeticii amintite o simplă noțiune de binaritate, menită să distingă poezia de proză. Urmând îndeaproape argumentele traducătorului celor 150 de Psalmi, reuniți sub titlul de Glorii, Wuilmart redă ritmului sensul lui de continuu, de mișcare însăși a vorbirii și a gândirii, desprinzându-l de clișeul care îi acorda statutul de simplu ornament retoric. I se recunoaște astfel ritmului, în viziunea lui Meschonnic, hrănită de experiența traducerii psalmilor (destinați să fie murmurați, recitați, cântați) forța lui de a da viață, de a produce și a organiza continuu-ul.

Importanța experienței de traducere este majoră în vizunea traductologică meschoniciană, dacă ne gândim că, refuzând binaritatea și discontinuu-ul, el a afirmat că practica este o teorie și, reversibil, teoria este o practică. Prin această lectură de redescoperire a textelor lui Meschonnic, cel care s-a ridicat în mai multe rânduri împotriva limbii de lemn în teoriile traducerii, Wuilmart reușește să le țină departe de o interpretare simplificatoare care le-ar putea reduce tocmai la o nouă limbă de lemn.

Acesta este, de altfel, pariul numărului aniversar al revistei Equivalences de demitizare a unei traductologii distorsionate de false mituri și de readucere a ei la contactul cu textul autentic al traductologilor, care au reușit să-i dea statutul de disciplină de sine stătătoare. Este implicit o afirmare a credo-ului cercetătorilor care de 50 de ani au construit cu grijă, pasiune și știință o revistă prestigioasă, de a nu lasă loc în paginile ei unor mitizări facile, prin lecturi la mâna a doua, departe de textul original. Ab origine, ar spune patronul traducătorilor care nu întâmplător este înfățișat pe copertă, ca o recunoaștere a lui și ca patron și inspirator al traductologilor și al traductologiei. Aceasta din urmă este, ca și teoria ieronimică, polifonică, subtilă, nuanțată și reclamă un lucru simplu, reîntoarcerea la text.