„Discurs asupra struțocămilei”

Ioan Flora (n. 1950 în Satul Nou, Banatul sîrbesc, d. 2005 la București) nu a apărut așa, din senin, în literatura română, ci după un stagiu literar sîrbesc, desigur condimentat cu multe motive, obsesii și teme românești încă în primii săi ani literari. Adică în primele cărți apărute, în limba română, în Serbia: Versuri, 1970, Iedera, 1975, Fișe poetice, 1977, O bufniță tînără pe patul morții, 1988 (premiată de Uniunea Scriitorilor din Serbia, la Belgrad). Poetul a urmat Facultatea de Litere în București, pe care o absolvă în 1973, conectîndu-se total la poezia română a momentului. Două par sursele și reperele lirice ale tînărului Ioan Flora. Prima e poezia seducătoare ca formulă lirică a lui Vasko Popa, cel mai important poet al literaturii sîrbe din secolul XX, unul nativ român. Ba mai mult, și el cu școală (universitate) în București unde cunoaște și receptează bine suprarealismul, avangarda ultimei explozii poetice a curentului european (Gellu Naum, Geo Bogza, Marin Tarangul). A doua sursă de inspirație, una pe care nu o va părăsi niciodată, este folclorul românesc în latura lui stranie, obscură, fantastică, fabuloasă – deopotrivă la nivelul limbii, cît și al temelor.

Abia odată mutat definitiv la București (1993), începînd cu Discurs asupra struțocămilei, 1995 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România), putem vorbi de un poet bine asimilat în peisajul nostru liric. Reiterez cîteva cuvinte despre această carte, desigur în limitele acestei rubrici. Ioan Flora descoperă și valorifică o nișă din imaginarul folcloric românesc extrem de profitabil liric, unul al geografiei ancestrale (mai toți eroii din basmul nostru caută „celălalt tărîm“), și al faunei mitologice fabuloase, uneori terifiante: un amestec insolit și exploziv de specii, regnuri și fenomene întrupate natural. Geografia imaginară și ființele coșmarești sau din lumea, inepuizabilă, fantastică ilustrate timpuriu în zona înaltă a culturii române, chiar în zorii acesteia, de Principele moldovean, Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, îl fascinează și pe tînărul poet. Din ea, din această stranie geografie, Ioan Flora își extrage alter ego-ul, Struțocămila/Struțocămilul. Poetul însuși, ca entitate metafizică, îmbracă atributele unei realități fabuloase, pe cît de expresive pe atît de scandaloase în ordinea raționalului, cu o morfologie și o fiziologie imprevizibile: „Ea nu-i nici vultur, nici castor, nici cîinele mării,/ Ea nu-i bîtlan, nici uliu, nici coțofană,/ nici inorog,/ nici nevăstuică, nici căprioară de Arabia;/ ea nu-i nici dropie, nici cămilă, cu două picioare,/ nici struț cu aripi și pene și nici cățelul pămîntului; (…) Ea-i oarecum ignorantă/ cînd e vorba de categorii loghicești,/ ea-i alcătuită din pene și copite/ și mai ales din aripi sfrijite și nu figurează/ în nici un bestiar, de la egipteni încoace./ Ea rîde și nu rîde, dar de zburat sigur nu zboară, astfel încît/ ar fi impropriu să-i zicem ptiton, sau holf, sau tair.(…)“. Ce altceva este poezia și, implicit, autorul ei dacă nu un punct de impact dramatic ale celor de neîmpăcat, chiar de neîntîlnit? Al existenței cu nonexistența? Al viului cu inertul? Al omului din carne, sînge și oase cu spiritul său dezlegat tocmai de aceste ancore? Al ordinii „loghicești“, raționale cu dezordinea scandaloasă, onirică a irealității, în fond atît de apropiate și iminente?

Fiecare poet român care se respectă are o Odă (în metru antic) a sa. Ea înseamnă mai mult decît o simplă artă poetică. E, în același timp, epitaf, și jurămînt, luat în oglindă, în fața ta însuți, și rugăciune, și invocație, și tăcere cu subînțeles (un substitut în fond al poeziei). Oda lui Ioan Flora se numește Capătul lumii: „ – Cum o să stau acolo jos, la capătul lumii, între/ patru scînduri, o veșnicie întreagă?!/ izbucni revoltat Struțocămil,/ cînd de sus picură numai aer de smoală. Numai pace mută/ de vînt?/ Nu se poate, moartea nu există, ți-o spun eu de la mine!/ (…)“. Autoironia, reflexul ludic cu adevărurile adevărate sînt mult mai trainice decît vorbirea directă, pe șleau. Fiindcă cuantifică mai bine ceea ce-i de necîntărit, de nemăsurat, de neatins. Precum viața însăși. Precum viața de după viață a autorului.