Cornel Nistea: „Un poet la balamuc”

in memoriam Emil Brumaru

Mi s-a părut ciudat să-l văd singur la o masă de pe eleganta terasă a hotelului Allegria, în vreme ce noi șapte-opt scriitori și critici literari ne beam cafelele și tăifăsuiam împreună la o altă masă destul de departe față de cea la care se afla el. Părea îngândurat și abătut din cine știe ce pricini, apoi mă gândeam că în calitatea sa de nominalizat la Marele Premiu, optase să nu stea la masă cu cei din juriu. Cum eram organizatorul evenimentului, m-am ridicat de la masa rezervată participanților la cină și m-am dus să-i țin companie, aceasta și pentru a-mi satisface o curiozitate, să aflu câte ceva despre medicul de țară devenit poet. Ei bine, după câteva întrebări de circumstanță despre cum a călătorit și dacă este mulțumit de condițiile de cazare, am îndrăznit mai mult, doar eu îi aranjasem nominalizarea, îi asigurasem transportul și avusesem grijă să primească o cameră cu confort sporit. După cele câteva amiabilități, am îndrăznit să-l întreb cum a ajuns medicul de țară să devină poet. Îmi părea obosit și preocupat de ceva, încât evita să mă privească.

Ei, cum am devenit poet? Nu mai sunt sigur, fapt e că la un moment dat m-am pomenit că scriu versuri pe care mai apoi le-am trimis la diferite reviste dintre care unele le-au publicat. Eu nu mă socoteam totuși poet, dar critica literară m-a luat în atenție și a început să mă încadreze în diferite curente neomoderniste de care eu nu aveam habar. Desigur, au apărut imediat și detractori, iar în una dintre gazetele literare mi-a dat un verdict implacabil declarându-mă: poetul psihopat.

Ce vrei, răutăți din epocă.

Nu știu, n-am reacționat la astfel de afirmații, cert e că după catalogarea aceasta multe reviste nu mi-au mai publicat versurile, cu excepția câtorva mai îndrăznețe.

L-am privit din nou, evita să se uite spre mine, ci privea spre ceașca de cafea pe care o învârtea cu degetele mâinii drepte pe masă. Părea abătut, cu gândurile în altă parte, probabil la perioada când revistele ezitau să-i mai publice poemele. M-am gândit imediat la un remediu bine cunoscut și acceptat de toată lumea în asemenea situații derutante.

Vă propun să bem câte o tărie, i-am zis eu convins că asta îl va ajuta să-și revină din starea lui de nefericire.

A, nu, nu! Doamne ferește, nu vreau să ajung din nou la balamuc. Eu știu cum e acolo…

Mi s-a părut deodată curios ce-mi spunea și-am simțit nevoia să mă adresez colegial.

Spui asta desigur în calitate de medic, i-am zis.

Nu, domnule, o știu din realitate. Cu mulți ani în urmă am fost internat la casa de nebuni. Dacă doriți, beți dumneavoastră tăria de care vorbeați. O plătesc eu.

Ei, nu, nu, dumneavoastră sunteți oaspetele nostru, iar eu sunt gazda. Poate doriți un pahar de apă plată.

Un pahar de apă, da, chiar îmi era sete.

Îmi stârnise curiozitatea și-am început să-i studiez fizionomia și comportamentul, îngrijorat de neliniștea pe care o manifesta, pe care o receptam mai ales din agitația din priviri.

Aveți mari șanse să luați Marele Premiu, i-am zis, presupunând că o parte a neliniștii sale putea ține de această incertitudine, doar erau șapte nominalizați.

Ei, știu eu cum e cu premiile astea. Toate, dar absolut toate sunt aranjate de mai înainte.

Vă asigur că nu și de data aceasta, i-am zis eu.

Bine-ar fi să aveți dreptate, dar eu nu prea cred.

Cum cei de la masa comună comandaseră un al nu știu câtelea rând de coniac, încât nu erau semne să se ridice curând și să urce în camerele lor, m-am simțit dator să-i țin companie poetului ce se izolase de marele grup, mai ales că de acum îmi stârnise curiozitatea cum și de ce a ajuns el la balamuc. Mi se părea de acum clar că întâmplarea aceea se soldase cu urme sufletești serioase, că asta îi provocase un grav handicap, poate chiar o infirmitate pe care o purta atât în suflet, cât și în trup.

Am început din nou să-l tutuiesc pe „infirmul“ din fața mea, nominalizat pentru Marele Premiu.

Ei, și cum ai ajuns acolo?

Cum am ajuns la balamuc? De unde să știu eu cum am ajuns acolo. Fapt e că deodată am realizat că mă aflam într-o casă de nebuni. În primul moment am crezut că halucinez, că e ireal ce mi se întâmplă, că trăiesc un coșmar. Curând m-am întrebat dacă nu cumva nu mă voi fi trezit din beția ce o făcusem cu prietenii în urmă cu o zi.

Și nu era asta?

Nici vorbă, nici vorbă! Mi-am dat seama destul de repede că trăiesc în realitate și nu în închipuire.

Și cum v-ați dat seama de asta?

Păi, cum? În studenție, profesorul nostru de psihiatrie ne-a dus grupa să vizităm clinica de boli mentale. Ei bine, cum am intrat în primul salon cu bolnavi, m-a izbit în nas un miros puternic de urină, iar în gură mi s-a instalat un gust de mucegai, exact cum mi se întâmplă acum. Următoarea aducere-aminte, nu negreșit consecutivă, a fost că, uitându-mă pe geam, ferestrele aveau gratii și afară ploua torențial cu fulgere și cu tunete. Curând n-aveam să mai rețin nimic din ce era acolo, probabil îmi făcuseră tranchilizante și îmi administraseră somnifere puternice, încât n-am mai avut nici un contact cu realitatea cine știe câtă vreme.

Și totuși, nu-ți era clar pentru ce ai ajuns acolo?

Ei, nu și nici nu doream să aflu, deoarece cauzele puteau fi de cu totul altă natură decât cele invocate de medici psihiatri de acolo. Apoi, în primele zile, săptămâni sau poate luni cât mă vor fi sedat, nu putea fi vorba de asta. Trăiam într-o inconștiență totală, încât nici nu conștientizam că exist.

Straniu!…

Ce mai țin minte e că în una din zile m-am pomenit lângă patul meu cu o infirmieră și un malac de om în halat alb, iar femeia mi-a spus că e ora la care trebuie să mi se facă tratamentul. Am încercat să mă ridic în șezut, dar n-am reușit. Am conștientizat ceva mai târziu că asta se întâmpla mult timp după ce am fost dus acolo. Iată, îmi aduc aminte și asta.

Să nu-mi spui că după ce ți-ai mai revenit din sedare ți-ai dat seama că ai intrat într-un program de spălare a creierului, doar o parte a criticii literare te încadrase într-un curent neomodernist nihilist socotit de ideologii de la putere din timpul dictaturii comuniste retrograd și odios.

Nu, nu mă gândeam la asta, cu toate că laudele aduse creației mele nu erau de bun augur, mai degrabă mă acuzau, încurajând vocile care mă defăimau, catalogându-mă retrograd și inuman.

Dacă nu te deranjează, aș dori să-mi povestești câte ceva despre cum a fost în continuare la „balamuc“.

Drept să-ți spun, nu mai știu exact câte mi s-au întâmplat de vreme ce făceam parte dintr-un așa-zis program de reabilitare psihică, urmând un tratament fără ca eu să fiu interogat și să-mi dau consimțământul. Nu-mi dădeam seama dacă nu cumva eram pe postul de cobai pe care se făcea un experiment, de ce sunt însă sigur e că după o vreme am înțeles că mă aflu într-o secție de boli mentale cu un grad avansat de handicap, unii bolnavi fiind extrem de violenți, care se contraziceau între ei și nu o dată își puneau viața în pericol. A fost momentul în care am redescoperit din nou zăbrelele de metal de la ferestre și-am fost șocat de aceasta, pentru că a apărut gândul că îmi voi trăi restul vieții acolo, printre nebuni, printre acești nenorociți ai sorții, băgați în urma acceselor de furie în cămăși de forță pentru a se potoli. De ce n-aș recunoaște că au fost zile când am început să mă tem pentru viața mea. Uneori, în salonul ce mi se părea imens, era un vacarm teribil. Erau nebuni și nebuni, unii liniștiți, dar mulți dintre ei se manifestau violent, purtați de o forță irațională grozavă, aflați într-o mișcare browniană de nestăpânit. Răcnetele și gemetele lor mi se păreau ale unor prizonieri revoltați ai vieții, care nu reușeau să-și rupă cătușele, iar strigătele lor îmi provocau frică.

Ei, dacă îți dădeai seama că îți era frică, asta însemna că erai rațional, că…

Dar am afirmat eu cândva în discuția noastră că aș fi fost irațional?

Nu, dar spuneai că nu-ți mai aduci aminte cum ai ajuns la balamuc, că ai fost sedat atât de puternic încât o vreme n-ai mai trăit în realitate.

Da, este adevărat. După ce-mi făceau injecțiile alea, nu mai eram capabil să gândesc, nu mai eram în stare să am vreo reacție. Eram mut cu desăvârșire, iar când au apărut primele semne de luciditate, nu eram în stare să mă revolt, să cer să mi se spună de ce eram eu acolo și de ce îmi fac ceea ce îmi fac. Puteam raționa, dar nu eram în stare să spun ceva, de parcă aș fi uitat toate cuvintele, că mi le-ar fi furat cineva.

Ți-ai pus oare problema că s-ar fi putut să fie o terapie de golire a creierului de cuvinte, de idei, de sentimente?

Da, da, într-o bună măsură îmi uciseseră cu tratamentul lor cuvintele și sentimentele, mare parte din timp fiind sedat, iar după pastilele ce le luam sub observația atentă a infirmierei dormeam cel mai mare timp al zilei, foarte rar resimțind că apar în mine firave energii ale trăirii.

Așadar, îți amintești din ospiciu doar fragmente ale inconștientului.

S-ar putea să ai dreptate, să fi fost unele secvențe ale realității, pe care le voi fi reținut în inconștient.

Și care din când în când reizbucnesc în mod dureros…

Cum n-ar fi izbucnit, măcar că nici acum nu știu cum am ajuns acolo. Este întrebarea care îmi revine în minte de zeci de ori într-o zi.

Și cum ai evadat din infern?

Dragule, până la evadarea din infern au mai fost multe. Important a fost că, după o vreme, paznicii mei m-au autorizat să fac mici plimbări prin salon, să intru, uneori, fără voia mea, în contact direct cu bolnavii.

Cu nebunii, vrei să zici.

Da, cu nebunii.

Cu nebunii cu care ai fost nevoit să conviețuiești nu în calitate de medic, ci în calitate de… pacient.

Este absolut impropriu să spui că am conviețuit cu nebunii de acolo. Devenisem un observator al manifestărilor acestora, fiecare cu nebunia lui, cum și eu eram considerat nebun și tratat ca atare.

Ei, nici chiar așa!…

Dă-mi voie să-ți spun cum m-am convins de asta. Cândva, nu sunt sigur când, probabil după o pauză

a tratamentului, am avut o primă reacție verbală. Dă-ți seama, vorbeam. I-am spus gardianului că vreau să vorbesc cu directorul clinicii. – Mă uimești, cum adică i-ai spus gardianului asta, doar nu te afli la pușcărie, ci la ospiciu.

Păi, ospiciul era tot un fel de pușcărie, dar cu medici, cu infirmiere, singurele care vorbeau cu bolnavii și cu paznicii, adică cu gardienii…

Ești sigur de asta, că vă păzeau pe voi, pe nebuni, niște gardieni?

Dacă mă asculți mai departe ai să înțelegi. Să vezi, cred că întâi nu i-am spus gardianului că vreau să vorbesc cu directorul, ci că doresc să merg la WC. Apoi ca și cum s-ar fi întâmplat o minune, mi-am adus aminte cine sunt și cum mă cheamă. I-am spus gardianului că sunt medicul Haralambie Tomescu, iar el, amuzându-se: Nu cumva ești Napoleon sau Alexandru Macedon. Toți de aici v-ați creat biografii de împărați celebri, care și-au propus să cucerească lumea, iar eu îi zic: Chiar sunt medic, însă el: Dragule, nu-i fi totuși vreun conducător de oști?

Ce a fost mai departe?

După scurtul dialog cu gardianul de serviciu, în minte mi-a apărut gândul dacă nu cumva mi-oi fi pierdut cu adevărat mințile, ceea ce m-a îngrozit sau putea fi altceva: să fiu ținut în ospiciu ca să privesc spectacolul tragic de acolo, sau cine știe ce mai aveau de gând să-mi facă și de ce.

De ce spui: spectacolul tragic de acolo?

Dă-mi voie să reformulez.. Domnule, într-un fel, gardianul malac care supraveghea salonul avea dreptate. Fiecare nebun trăia într-o realitate inventată. Era halucinant să-i vezi și să-i auzi ce spun în exprimări cel mai adesea incoerente. Cei mai mulți erau niște frustrați care au eșuat în viață, iar acum și-ar fi dorit să aibă puterile unor conducători de oști sau ale unor dictatori odioși în fața cărora să îngenuncheze lumea. Iată ce îmi spunea unul dintre acești monștri: Are dreptate Sartre. E o nimica toată să moară 20.000 de oameni pentru o cauză nobilă. Și dacă acea cauză n-ar fi fost nobilă, ci una profund nocivă, ce s-ar fi întâmplat cu lumea? i-am zis, moment în care a început să tremure și să urle că a cunoscut încă un inamic al progresului universal.

Ți-au mai trezit interesul și alți nebuni din salonul în care te aflai?

Nu puțini, pe care îi compătimeam, oameni defavorizați de soartă, unii care și-au pierdut averile la jocurile de noroc, unii părăsiți de vreo iubită, un altul și-a ucis prietenul. Era însă unul care își rupea îmbrăcămintea din cauza păcatelor lumii și dorea să fie răstignit asemeni lui Iisus Hristos.

Înțeleg că de acum realizai că te aflai într-o realitate dramatică pe care o contemplai și o analizai. Cum a fost mai departe?

Fapt e că eram ținut sub observație, iar infirmiera mă supraveghea cum îmi iau pastilele prescrise. În una din zile m-am mirat că îmi zâmbește și-m zice: Mă bucur că în ultima vreme vă simțiți mai bine. De săptămâna viitoare veți fi coborât la parter. Acolo sunt oameni ceva mai liniștiți. Tot nebuni, zic eu. Nebuni desigur, dar nu din cei de legat.

Iar eu:

Înțeleg că voi face parte dintre nebunii cuminți, dar care nu se mai vindecă.

– Da, desigur, a spus ea, aveți dreptate, nebunia este o boală care nu se vindecă niciodată.

Și te-au coborât de la etaj la parter între nebunii cuminți, dar nebuni pentru veșnicie.

Da, cei mai mulți dintre cei de la parter rememorau întâmplări din liberate fie adresându-se unui ins din apropiere, fie unuia imaginar sau sieși…

Interesant. Spui că unii își imaginau întâmplări din libertate, dar putea fi vorba de libertate în timpul dictaturii comuniste?

Depinde ce fel de libertate îți dorești.

Eu de pildă mi-aș fi dorit să strig în piața publică Aleluia sau Treceți batalioane române Carpații.

Da, era atunci o crimă să spui și una și alta… Ei, da, ce să-ți mai zic…

Să-mi vorbești de posibila libertate pe care ți-ai fi dorit-o.

Ei, ce libertate?

De pildă să-ți reciți cu voce tare poemele în aceeași piață publică.

Exagerezi. Crezi că mă puteam gândi eu atunci la libertate?

Constat că mi-ai vorbit mereu de când stăm amândoi aici la masă de realitățile din ospiciu și aproape deloc despre realitățile de dinainte de a fi internat la casa de nebuni. Practic, ai fost victima unei arestări.

Nu-mi aduc aminte să fi fost o arestare, doar că după beția cu prietenii din seara precedentă deodată mi-am dat seama că mă aflam într-o casă de nebuni. Sunt frânturi de realitate dintr-o zonă emoțională, reactivate în timp.

Nu înțeleg ce dorești să-mi spui.

Ca să înțelegi, ai putea vorbi cu un psihiatru. Te rog mai comandă-mi o cafea.

A început să bată ușor darabana cu vârful degetelor în tabla mesei. Avea mâini scheletice, brăzdate de vinișoare vineții.

E frumos aici la voi. Îți mulțumesc că ai trimis o mașină să mă aducă tocmai din celălalt capăt de lume.

Era absolut necesar doar ești nominalizat pentru Marele Premiu.

O, Doamne, doar nu l-oi lua chiar eu.

Ei de ce nu l-ai lua de vreme ce ai fost nominalizat de mai multe ori la rând.

Povești de-astea am mai auzit eu.

Dar ia spune-mi, după cât timp ai reușit să ieși din ospiciu.

Ce întrebare!? De unde să știu eu când și cum am ieșit de acolo.

Și totuși, nu vrei să luăm câte o tărie.

Mi-a zâmbit cu indulgență.

Ei, ei, a fost odată.… Doamne ce beții mai trăgeam cu prietenii.

Știi ceva, povestea ta pare a fi ruptă dintr-o irealitate.

Irealitate pe dracu. Tu chiar te îndoiești de spusele mele?

Nu mă îndoiesc, dar mi se pare ireal ca un om întreg la minte să fie tam-nesam luat de pe stradă și internat într-o casă de nebuni, fără să i se explice de ce.

Domnule, dar matale chiar ești caraghios. Cum să i se explice unui nebun cine e și de ce este luat de pe stradă și dus la ospiciu?

Fii amabil și spune-mi nu cumva în seara când chefuiai cu prietenii la Odeon ai recitat poemul Cocostârcul chior?

Măi, să fie, să știi că chiar așa a fost!…