Liderul primei generații literare românești compact-postmoderne și cel mai tradus scriitor din țară, Mircea Cărtărescu (născut în București pe 1 iunie 1956) s-a lansat împreună cu tînăra echipă de insurgenți „underground“ a Cenaclului de Luni, cerc poetic studențesc fondat în 1977 și interzis de autoritățile comuniste în 1983, acuzat de emancipare exagerată, de „cosmopolitism“, de filo-occidentalism și filo-americanism, de spirit „anti-românesc“.
Mai întîi poet, așadar: cel mai valoros, mai cuprinzător tematic și mai spectaculos stilistic dintre autorii „lunediști“. Cele trei culegeri de versuri publicate pînă în 1989, Faruri, vitrine, fotografii (1980), Poeme de amor (1983) și Totul (1985), au impus, cu o anumită diversitate de formule, o manieră de versificație narativizantă, amplă, fluvială, considerată uneori whitmaniană sau hugoliană, extrem-contemporaneistă prin lexic și prin deschiderea față de realitatea înconjurătoare, foarte bogată retoric, supraîncărcată de tropi sclipitori. În același timp, Cărtărescu și-a modelat și o viziune foarte personală, construită pe salturi între nivele, de la banalitatea existenței cotidiene la deriva fantastică și la sublimarea filozofică, în forme seducător estetizate, tulburătoare. De aici tendința de a trata lumea „holistic“ – vezi titlul celei de-a treia cărți. E ilustrat pe toată gama și apetitul ludic și intertextual al postmodernității, Cărtărescu fiind un poet pe cît de grav, pe-atît de ironic și autoironic, oricînd gata să răstoarne un vers în poantă, dedat la citări și la aluzii livrești, utilizator de parafraze, pastișe, deturnări glumețe de texte canonice, pînă la reluări joyciene de stilistici ale trecutului, în rapide derulări de evoluții istorice reformulate cînd tandru, cînd mușcător-parodic.
Pînă la foarte recenta plachetă Nu striga niciodată ajutor (2020), care conține versuri noi, Cărtărescu renunțase complet la poezie de la începutul anilor ’90, cărțile de gen publicate în perioada postcomunistă, și anume Levantul (epopee parodică, 1990), Cincizeci de sonete (nerimate!, 2003) și Nimic (cu poeme datate 1988-1992, apărute în 2010), fiind scrise anterior, altele procedînd la reluări mai selective ori exhaustive, în culegeri tip „opera poetică a lui…“. În 1988-1989 Cărtărescu a lucrat la cele patru nuvele din culegerea Visul (1989), redenumită la edițiile ulterioare Nostalgia (1993 etc.), cu cinci texte (unul fusese blocat în 1989 de cenzură). Trei dintre ele, dacă nu întregul cvintet, urcă la nivel de capodoperă. Același imaginar obsesional din poezia lui Cărtărescu se revarsă acum în alambicate structuri epice, de-o splendidă detentă a fanteziei, susținute de simbolistici percutante, amețitoare, ocultiste ori psihanalitice, duse pînă la sugestii de înălțare cristică ori de imersiune cosmică.
După microromanul Travesti (1994), care prelungește maniera din Nostalgia, vor urma marile sale construcții prozastice: trilogia Orbitor, „în formă de fluture“, cu subtitlurile Aripa stîngă (vol. I, 1996), Corpul (vol. II, 2002) și Aripa dreaptă (vol. III, 2007), în care sînt amalgamate anamneze de recuperare mitologică a identității genealogice pierdute, reverii și proiecții fantasmatice, descrieri de evenimente politice trăite „pe viu“, în speță revoluția anticomunistă din 1989, într-o enormă desfășurare vizionară; Enciclopedia zmeilor (2005), încîntător joc mitologico-parodic de-a zmeii, dragoni ai basmelor românești, portretizați funambulesc, și cu elemente de substrat arhaic, și cu note anacronice de consumism actual; Solenoid (2015), roman autobiografic contrafactual, în care viața scriitoricească a protagonistului începe și se și sfîrșește la Cenaclul de Luni, unde prima sa lectură publică, a poemului Căderea, pe care-l știm din Faruri, vitrine, fotografii, e prost primită și-l face să renunțe la literatură în favoarea experiențelor revelatoare sau doar confuze, stranii, mistice; și Melancolia (2019), pereche nuvelistică a Nostalgiei, de-o hipnotică frumusețe fantast-parabolică.
Pe parcurs – alte culegeri de proze scurte, De ce iubim femeile (2004) și Frumoasele străine (2010), jurnale, culegeri de eseuri și articole și două studii universitare, Cărtărescu fiind profesor de Literatură la Facultatea de Litere a Universității din București: Visul chimeric (1992), vechea sa lucrare de absolvire, din 1980, despre viziunea onirică a romanticului Mihai Eminescu, „poetul național“ al românilor, care l-a fascinat pe urmașul postmodern, și chiar Postmodernismul românesc (1999), teză de doctorat pro domo sua, pentru cauza proprie și a întregii mișcări autohtone și internaționale căreia-i aparține.
Principalele cărți ale lui Cărtărescu au fost traduse pe tot mapamondul și i-au cîștigat numeroase premii literare, alimentînd și așteptarea unui eventual Nobel, poate, cîndva. Meritat, desigur…