Petre Stoica e congener în scris cu Nichita Stănescu. Mai mult, s-au inițiat deodată în poezie și cărți rare care circulau, în acei ani, în „obsedantul deceniu“ și începutul celui următor, doar pe sub mînă. Locuiau, un timp, împreună, împărțind o mansardă sau cîte o cameră obscură de pe străzi lăturalnice ale Bucureștiului. Cu toate acestea, Petre Stoica nu este, în substanță, deloc afin cu Nichita Stănescu confiscat fără rest de Idee, abstracțiune, metafora șocantă, cel reinventînd – ca orice poet la răscrucea poeziei – prin prestidigitație stilistică limba română, morfologia și sintaxa. Dimpotrivă, niciodată pînă la Petre Stoica poezia română n-a coborît atît de adînc înfiptă cu picioarele pe pămînt, acolo printre „ridichi și foi de salată“, în acel loc unde prospețimea și concretețea vieții somează trăirea directă, nemijlocită de nimic, de concepte, metafore, tropi și abstracțiuni ale gîndirii: „Acolo în grădină/ printre ridichi și foi de salată/ printre cioburi de sticlă și bulbi putreziți/ într-o zi am găsit/ ceva ce găsești numai o dată în viață“ (…) (Ceva). E o poezie, nu alta, ci una a simțurilor matinale, a lumii concrete trăite mai mult decît scrise, cu o plăcere nedisimulată.
Criticii literari au asociat numele lui Petre Stoica cu un potop de etichete și formule plastice: „poezie prozaică și ludică“, „parodie și intertextualitate“ (Eugen Simion), „o strategie a duplicității“ (Gheorghe Grigurcu). Cea mai expresivă și, îmi pare, exactă este însă aceasta: „un voluptos reprimat“ (Nicolae Manolescu). Privit din perspectiva zilei de astăzi a poeziei române, mai ales de ultimă oră, Petre Stoica pare un minimalist avant la lettre. Cu precizarea obligatorie că pasiunea „bătrînului“ Petre Stoica pentru realul insignifiant e cea a unui spirit saturat de cultură, traducător cu gust și rafinament din expresioniștii de limbă germană, în primul rînd din Georg Trakl.
Un stoicism blînd, de înaltă clasă, înmoaie stările sufletești ale poetului, le îmblînzește, le interiorizează scăldate într-o lumină filtrată a sufletului: „Împăcare este numele tău bătrînețe/ la ceasul amurgului culeg legume/ ud florile însetate de viață.“ (Singurătatatea, noblețele ei). Măsura simplității se atinge prin adecvare la toate nivelele „facerii“ poemului: scenariul lui, cîmpul liric, cuvintele aproape umile, viața în plinătatea ei văzută și trăită prin detaliu, la firul irebii: „De ce trăiesc în mediul rural?/ vedeți aici mai există găini autentice/ mărarul a rămas tot mărar/ iar ciupercile sînt naturale/ ca de altfel și expresiile țăranilor/ da întrețin relații excelente în special/ cu pădurarii.“ (Interviu I).
Despre o sinceritate cuceritoare, contaminând la lectură cititorul, despre ea e vorba cel mai adesea în poezia lui Petre Stoica. Să nu ne amăgim însă. El este un poet, cultural vorbind, titrat, cu gusturi domnești, ca să nu spun aristocratice, iubind natura, cu atît mai mult, din această perspectivă. Nici pe el nu-l ocolește melancolia pe care știe atît de bine cînd și cum să o înece: „Doamne cît de trist am fost aseară/ literele mele au luat-o razna prin ploaie/ m-a salvat în cele din urmă credeți-mă/ amintirea unei vieți trăite de mult/ eram șambelan la curtea coniacului/ scriam partituri de dragoste și iarna/ mă duceam la french cancan pe atunci/ stăpîneam aerostate cu heliu deasupra orașului/ în prezent sînt un biet poet premiat/ cu frunze de urzici// Doamne cît de trist am fost aseară alergînd prin ploaie/ după ultima literă.“ ( Șambelan la curtea coniacului).
Atașamentul acestui poet de lucruri la îndemînă, de obiecte vechi, de cuvinte de regulă ocolite ca fiind nedemne, de nu compromise, prin mistificare, pînă nu demult, și exces de folosință, este la fel, frapant de simplu exprimat: „Nu sînteți în Europa/ mi-a spus o doamnă la Viena pe data/ de 15 iunie Anno Domini 1990/ am plîns apoi i-am recitat/ cîteva poeme din Lucian Blaga/ doamna a stat cîteva clipe pe gînduri/ și a spus iartă-mă ați fost în Europa“ (Antilirică).