București, kilometrul zero: Viața la țară (I)

Ajuns pe firul Dunării și al Dâmboviței până în inima Bucureștiului, Claudio Magris se oprește la Muzeul Satului, despre care crede că n-ar fi doar una dintre celebrele atracții ale capitalei, ci și „un compendiu de secole de viață românească“. O scurtă preumblare printre casele, bisericile, gospodăriile, morile și teascurile transplantate pe malul lacului Herăstrău îi confirmă bănuiala: „a te plimba prin acest sat artificial, a intra în aceste căsuțe adevărate, a privi vechile cufere și frunzele acestui început de iunie nu este, desigur, ceva mai puțin genuin decât «viața la țară», cum o numea Zamfirescu. În satele adevărate, astăzi, se găsesc numai lucruri false; cine vrea să găsească natura, să meargă la Muzeu.“

La drept vorbind, Duiliu Zamfirescu sugera încă din primul tom al romanului Comăneștenilor că moșierul român e un soi de struțo-cămilă, capabil să aprecieze și farmecul discret al „vieții la țară“ și trepidația orașului-furnicar. Când află de la un amic deputat că tânărul Comăneșteanu „s-a pus pe trai“ și, având mare nevoie de bani, a ajuns să semneze o poliță în alb unui zaraf din București, Tănase Scatiu nu-și ascunde disprețul („Ptiu, rușinea dracului!“) pentru asemenea apucături nedemne, chipurile, de o familie ale cărei averi i-ar face pe mulți să pălească de invidie: „Cum să n-aibă domnule! Au Comăneștenii, care-i cât o țară-ntreagă, au case în București, au o moșie la Teleorman, are Sulița, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiul său, colonelul.“ Încurcăturile vin tocmai din propensiunea unor jouisseurs precum Comăneștenii – de care nu e străin nici Grigore Iuga în Răscoala – de a cheltui nechibzuit, dându-i astfel dreptate grobianului Scatiu: „Ei, așa-i cu boierimea noastră: ia bani cu dobândă ca să petreacă la străinătate, și când la plată, tufă.“ Într-un moment de sinceritate, conu Digu Murguleț îi mărturisește de altfel lui Matei Damian că și el s-a văzut nevoit să se împrumute la Scatiu și nu și-a putut achita la timp datoria: „E de mirare, cum un om ca mine să nu poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar când vei cunoaște mai bine lucrurile, când vei vedea ce produce o moșie unui proprietar, ce se cheltuiește în casă la mine, cum se trăiește la București – poate vei înțelege mai ușor.“

Moșierii sunt în literatură o prezență discretă, dar constantă – o contrapondere necesară atât pentru micii funcționari bucureșteni, mereu aferați, mereu tânjind la paranteza plecării în vilegiatură, cât și pentru provincialii abia ajunși în capitală, cu ambiția s-o cucerească. În contrast cu frustrările unora și agitația de pigmei a celorlalți, moșierul apare ca un zeu pe domeniul lui, o întruchipare a otium-ului, a seninătății, a calmului olimpian… până ce într-o bună zi, undeva jos, printre muritorii de rând, începe să mocnească disprețul și se aprind scânteile revoltei.

O hartă a moșiilor și a locuințelor „secundare“ – conace, castele, reședințe de vară – de care dispun personajele cu dare de mână ar ilustra întinderea și ramificațiile unui teritoriu exploatat de romancieri înainte și după 1907, înainte și după 1946 (când orice manifestare a regimului „burghezo-moșieresc“ – cuvântul vorbește de la sine – capătă altă tentă): pe lângă Comăneștii și Medelenii care dau chiar titlurile ciclurilor romanești ale lui Duiliu Zamfirescu și Ionel Teodoreanu, se desfășoară roată Plăiesele prințului Maxențiu, Prundenii Hallipilor pe șoseaua Ploieștiului (Fecioarele despletite); Babaroaga Nadinei, Lespezile lui Gogu Ionescu și Amara lui Miron Iuga – „Șapte mii de pogoane, prima calitate, în Argeș, jos, aproape de Teleorman!“ – (Răscoala); Măneștii unchiului lui Puiu Faranga, tot în Argeș (Ciuleandra); Arvireștii familiei Anicet pe malul Oltului (Întoarcerea din Rai); Hereștii baronului Nicolici de Rudna la sud de București (Zilele regelui); Stăneștii Elenei Milescu pe malul Dunării (Anna); moșia lui Leonida Pascalopol în câmpia Bărăganului, între Fetești și Călărași (Enigma Otiliei).

La ani lumină de frenezia capitalei, moșia e o monadă, după chipul și asemănarea celei descrise în primul capitol al romanului Comăneștenilor, ca o emblemă perfectă a Vieții la țară: „Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului“. Dincolo de privirea panoramică, dominatoare – greu de imaginat pentru un citadin –, impresionantă e capacitatea moșiei de a funcționa în autarcie, la jumătatea drumului între arca lui Noe și falansterul lui Teodor Diamant: „Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; cu bibilici țiuitoare; cu căruțe dejugate; cu argații ce umblă a treabă de colo până colo – și seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puțului, scârțâind neunsă între furci, ține isonul berzelor de pe coșare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul.“